Pe acoperisuri de sarma

Pe acoperisuri de sarma pasarile nu zboara niciodata, se odihnesc in ciusmeaua timpului in aripa pufului sur.
pe acoperisuri de sarma rugineste clipa ca o bucata de frunza dezrobita de ramul de care se purta candva
pe acoperisuri de sarma cerul se arunca in gol ca un nebun cu ochii cuminti deschisi peste pleoapele adormite in pana de culoarea prunei
pe acoperisuri de sarma ploaia cutreiera mirosind a otel iute si dur, prelingandu-se in streasina unei ferestre albastre
pe acoperisuri de sarma pasii mei franti stralucesc in picaturi de sange, sub talpa luminile ard adevarul ascuns de ei toti
sub acoperisuri de sarma lumea otraveste aerul cu o singura pocnitura, o singura cheie suspusa mecanic aceluiasi joc
sub acoperisuri de sarma verile nu se termina nicioada, sunt veri de carbune verde, sub ochiuri de cuvinte prinse intre rugaminti
sub acoperisuri de sarma pasesc sa nu pier si pier ca sa pasesec catre aceasi ultima secunda…

Ai obosit?

Rasaritul s-a strecurat tip til cu degetele manjite de spuma norilor grii-albastrui. Cand s-a deschis dimineata raceala s-a scurs dintr-un ibric de metal cu luciri de cometa. Ziua se deschide pe fereastra ca o viziune a unui taram pustiit si cateodata totul se soarbe intr-un vartej, incat nici cea din urma amintire nu vrea sa te mai bantuie. Intampini un blocaj si te simti oricum prea slabit parca sa te mai metamorfozezi intr-un minut in care sa traiesti cu sufletul la gura. Tu care odinioara visai, tu care odinioara zambeai, tu care odinioara iti placea sa-ti asculti respiratia si bataia de inima cum parca izbucneste intr-o picatura de lumina, tu care prindeai in tine forma rasaritului pe varful buzelor si apoi o inghitiai ca pe un fruct rosu aprins…si acum acelasi tu intr-o camera ce isi dezbraca hainele in aura rasaritului de gustul oricarui inceput…sa fie oare ploaia de vina, sau ai obosit sa te mai misti cu fierbinteala in propriu tau trup in propria ta minte….si incercuindu-te frica, cu genele prabusite iti cauti raspuns la o singura intrebare…ai obosit sa-ti  mai simti propia viata?

 

 

 

 

 

 

 

Teama de a fi…tu

Teama ca…pe buzele ploii clipeste licoarea ce nu mai vindeca…anii
Teama ca va veni o dimineata cand singur te vei trezi, parca pentru prima oara nascut in lume.
Teama ca oameni nu sunt asa cum ai crezut, dar oare care-i teama cea mai cuprinzatoare, ca oameniii nu sunt cum ai crezut, sau ca tu nu esti asa cum ai crezut?
Teama ca…la capat de drumuri te vei apleca si iti vei gusta cu umilinta cu ecouri de durere…esecul.
Teama in care ne confruntam, intr-o oglinda: Binele sau raul? Prapastia dintre ele e mai mica decat ne inchipuim, suntem zi de zi intre ele, ca o picatura de sare amara
Teama ca nimeni nu iti va mai oferi caldura, ce pe brate si-a insirat siragul de lumina ucigator de tandra
Teama ca vei dezamagi oameni, idei,vise si propria ta constiinta.
Teama ca va veni o zi cand vei spune…imi pare atat de rau, dar timpul numai curge pentru odinioara si poate…daca…
Teama de a sopti atunci cand simti ca arde cerul…un simplu cuvant ce spune mi-e dor…
Teama de a chema fericirea, pentru ca ea se va sfarsi candva ca un apus absorbit de noapte.
Teama de a spune rugaciuni, pentru ca e posibil ca ele sa nu se indeplineasca, este preferabila tacerea
Teama de a te uita pe tine insuti in palma celuilalt, teama de a suferi, de a iubi, de a trai….si teama de a renaste…teama de a fi…tu

Tacerile din aceasta seara

Stim oare unde se sfarseste granita intre iubire si obsesie, intre tacere si murmur, intre suspin si zambet…intre umbra si lumina?
Cateodata stau si ascult tacerile camerei, ale aerului ce isi indreapta tinta catre plamanii mei, tacerile zabovesc pe muschiul ghiveciului de pe balcon, se amesteca cu nuanta verde din ochii mei si exploreaza nu de putine ori in  ochi  grauncioare rotunde ce tremura pe obraz
Am ascultat si in aceasta seara tacerile, cu genunchi mazgaliti cu o carioca neagra, am desenat o stea, pe pielea alba.
Nu stiu daca renastea intr-o galaxie ce purta titlu unui roman scandinav, sau daca se stingea peste pielea catifelata atinsa de dulceaga privire in zorii inca neaburiti.
Nu stiu daca eram copil sau femeie, imi priveam mainile cu o curiozitate nestapanita, si liniile palmei cutremurau parca linistea cu semnele lor de intrebare, virgule, puncte ce nu se mai opreau, litere, cifre, zile …luni.
Sa te mai am in piept ca pe ceva atat de nou, sa te mai prind de mana soptind acasa …ar fi iar atat de mult…sa ma adun sa imi acopar buzele cu palmele oftand, sa sterg steaua de pe genunchi, sa o las acolo?…e si asta o decizie, una mica si oarecum nesemnificativa, simbol al unui mugur naiv cu aripa verde de copil.
Intotdeauna voi aluneca inspre taceri, recunosc firmituri de departe, si din noi, cortina serii aluneca peste pleoape, nu rasuna nimic, pana si inima tace, neocolita insa de griji, se compun pe ecrane uriase culori si spatii, o casa unde am visat sa fiu…mi-e teama, ma aplec sa culeg de pe covor o petala alba, vreau sa mai vii ca atunci, tacerile aspre subtiaza visele moi, tacerile aduna cuvintele doar ca sa le imprastie, tacerile ma plang astazi intr-o barca de sticla, vreau iarasi spre tine, desi poate nu ar mai trebui sa cer nimic…

Cateodata stau si ma gandesc de ce ma chinui, de ce mereu aleg lucrurile complicate, si nu pot macar o singura data sa aleg calea cea usoara.

Pentru ca iubesti lucrurile complicate, imi raspund peste cateva secunde ce nu au apus inca .Pe masa cursuri scrise, pe lemnul de culoarea mierii se reflecta un pahar cu inocente lacramioare.

Ma apasa in suflet aceasi valvataie, si nu reusesec sa ma deznod, caut iesire aducandu-mi degetele la tample, sprijinindu-mi bratele pe birou si inchizand ochii cu ingrijorare, in mine batalii,si batai de inima, un camp arde parjolind iarba uscata, o alta verde pe deal se inalta, o parte din mine sufera, pe cand alta ar vrea sa creasca undeva intre bratele tale, sa fie verde si nestapanitoare si sa guste din roua de zapada topita. Mi-e frica ca poate nu am sa te mai revad vreodata, mi-e frica de ceea ce simt, mi-e frica ca va trebui sa imi parasesc toate obisnuitele locuri, tabieturile, limba pe care o graiesc si insusi aceasta tara, dar cred ca cel mai tare mi-e frica ca nu te voi mai putea simti vreodata.

Imi adun undeva in piept toata amaraciunea, decizii, locuri, spatii…si tu…oare te-as mai putea cere inca o data, sa ma strangi intre brate ca pe un vlastar, tu un copac cu tulpina groasa cu scoarta brazdata de furtuni, zgariata de fiare salbatice si potolita de raze solare, si daca as avea curajul sa o fac, si sa te strig iarasi…ai mai veni sa mai fim noi?

 

 

Candva pe Ada-Kaleh

Am simtit intr-o seara o usoara unda orientala, pufaita printre obrajii ninsi cu migdale caprui.Gandul meu si-a gasit refugiul pe limbi de pamant in mijlocul Dunarii albastre.
Candva pe Ada -Kaleh am pasit, am alunecat usoara pe nisipul fin dintr-o barca, apele faceau valuri mici, framantandu-si idealurile in care se oglindea mareata cetate.
Parfumul nisipului cald si fierbinte sorbit de soarele cald se amesteca cu cel al apei, pietrele vinetii straluceau ca giuvaiere. Stradutele inguste erau culuare de matase, arborii rodnici isi aplecau frunzele intre genele vantului placut. Nu stiu ce te fascina mai mult…notiunea de paradis pierdut, fascinatia unei lumii cuceritor de exotica, oamenii si casutele pitoresti.
Am baut cafea fiarta pe nisip si mi-am lipit degetele de la gustul dulce al baclavalei turcesti, deasupra cerul albastru a capatat nuanta de piersica, apoi de petala de trandafir, barcile se leganau, cocosii cantau in timp ce clipele se amurgeau una pe alta imbratisand insula la sanul cerului.
Trupul insulei era mangaiat de apa batranului fluviu, trupul era o iubita prea frumoasa adorata de zei, de apa si de locuitori. In fiecare dimineata si seara atunci cand cerul isi revarsa sclipirea in apele limpezi, sufletul Danubiului regasea netezimea pielii cafenii a insulei, faceau dragoste intre coardele unui instrument muzical, in parfum de rodie coapta si rosie, in culoarea castanie a cafelei, in mireasma de tutun.
Pe acest trup datator de frumusete isi duceau viata neam de turci si alte natii, acolo se odihneau pasarile printre coroanele ce fosneau poeme nescrise de indragostiti, dar ascultate de cei care pot auzi glasul tainic al naturii.
Barcagii colindau apele, in timp ce seara se asternea ca o pulbere aurie peste insula, cafeaua clocotea intr-un ibric, trandafirii infloreau mult prea idilici poate, la fel ca si gandurile mele ce au scris aceste randuri.
Voi inchide ochii sa lipesc pe retina ochiului verdeata dini Ada-Kaleh, o iubita a fluviului, mangaiata de valurile sale cenusii, verzui sau albastre…senintatea unui loc astazi pierdut…si totusi eu simt cu certitudine ca odinioara am fost pe Ada-Kaleh.

Amintiri proaspete

Vin anumite clipe in viata cand chiar nu stii daca ce ti-ai dorit a fost bine sau rau, daca ce primesti in adancul fiintei tale iti incetineste viteza de reactie, sau te face sa uiti de tine, nu sunt fulgi de zapada pe verde de frunza, nu sunt nici cocori cu pene albe pe alei de parcuri…si toate acestea sunt imagini ce fug pe retina ochiului ce si-a proiectat stingher visele intr-un paradis nevazut de nimeni…de cat de suflet.

Pomii au adormit in amiaza calduta, petale albe fug si plang, cad si se ascund pe umerii ierbii surazand sub lacrima soarelui. Rostesc aievea vorbe, refren de cantec ce nu vrea sa plece din trupul sentimentului difuz, ochii cauta nemarginirea libertatii, poate ridicandu-se mari si cuceritori deasupra cladirilor uriase, imbratisand cu toata nadejdea cerul ce are aspect de rana rosie.
Taceri aspre se prind de radacini, scoarte de pom si seva, apa si nor, numai este astazi coplesitorul sentiment de lina bucurie.

Ma intrec pe drum alaturi de umbra, cine va ajunge prima? e legata de mine si eu de ea, vom ajunge amandoua pe aceleasi strazi cenusii pictate in aceste zile cu buline albe pierdute de pe ramuri, respirand in piept fermecatoarea clipa de atunci dizolvata astazi in pustietatea unui paraias ce si-a secat argintul…orice stea ce moare lasa dara de lumina, priveste-o pana se stinge si nu uita ca ultimul fir ce straluce ca o scanteie a tot ce a insemnat extazul pasiunii e cel mai important, nu pentru tine, poate nu ai sa-ti dai seama, dar fiindca e ultimul ajungi sa-l privesti mai intens mai deschis si mai nostalgic il vrei ascuns in privire pentru totdeauna, deschizandu-ti ochii pierzand gustul sarutului moale..si acceptand amintirea ca forma de resemnare proaspata inca.

Orasul s-a scurs azi peste mine, cladirile s-au topit si a ramas soarele dezvelit undeva intr-o rana de cer, s-au intors randunelele dansand iuti ca sageti, vii si pline de viata, eu si umbra mea le-am privit ascunzandu-le in retina, inchizand ochii si cotrobaind prin imensa desfasurare de emotii…pasii mei fugind, ai tai cautand…si gasind, mana mea pe inima ta, atingerea moale…nu a plecat, gustul ce il inghit imi ajunge in trup licoare sau medicament, aerul e uscat…ochii isi intind parca pleoapele tot mai mult, si randunelele zboara sus pe o mare fara nici un val, pana cand pleoapele se intredeschid adormite, ametind parca intregul decor din jur.

Si presarate flori fara petale in cutii de carton se zaresc in vitrine, am pornit mai departe…pana cand sufletul s-a desteptat, pana cand randunelele au disparut si am raspuns atunci ecoului meu ce iti cauta mana calda…strangand intre palme cu toata puterea atingerea amintirii proaspete.

Ceva atat de frumos

Ceva atat de frumos si toata lumea vrea sa opreasca. Ma intreb de ce oamenii se pun contra lucrurilor pe care pe altii ii face fericiti? Sa fi fost fericirea mea pentru o clipa si tot nu as fi regretat.

De ce fericirea mea este in ochii celorlalti o dovada de inconstienta, de nebunie, undeva intre granite, printre fasii de realitati si vise?

Nu imi pasa, dar ma doare, ma macina toti acei care ma vor un fluture intr-un insectar intepat cu un bold din al carui suflet numai curge sange, sub sticla transparenta insecta cu ochii mici de carbune si-a inghetat stralucirea, pentru o clipa sau poate pentru o viata depinde din ce unghi este privita de trecatori.

Ceva atat de frumos a fost si momentul in care ti-am strans chitara in brate, s-a intamplat aici in mijlocul camerei cu genunchii stransi, copila fiind imbracata in albastru.

Am mangaiat-o intre brate ca pe un copil, am inchis ochii apoi sa-i simt sufletul acolo in coarde fara a vedea, o ciupitura de deget si a scos un sunet ce a zburat pana la ceruri sa fi fost tipat de inger, de om sau zambet de femeie. Sa fi fost aprindere de chibrit, fosnet de aripa sau buze ce saruta ochi si frunti, sa fi fost margine de vis, sa fi fost mana ta strangandu-ma tare…sa fi fost nespus de cald si de devreme, vechi si nou, tacut si apasat, umed si uscat, sa fi fost…chemare.

A ramas o fotografie, eu cu o chitara in brate, eu lipindu-ma de lemnul lucios si deschis, alunecand parca toata printre coarde, ascultand, simtind, tresarind cu ochii mari ce si-au scurs umezi melancolia la colturi presarate cu nea in sfarsituri de martie cu pomi ninsi de frumusete.

 

Si s-a nascut zambetul si lumina, printre degetele mele ce atingeau ce atingeai tu cantand pe o scena departe, atingea un Univers, o alta lume, atingea o dorinta si o naluca sclipitoare, atingea o bucatica de viata, atingea tot ce a fost intre noi.

Si oamenii condamna totul, sfasindu-mi visele, rupandu-mi acele clipe cand am fost fericta, ei nici nu au inteles de ce micuta fata cu chitara in mana era fericita…afara un fluture zbura printre arborii proaspeti, si oamenii i-au strivit fericirea, l-au vrut pentru ei, intr-un insectar, nu imi striviti fericirea, de ce nu stim decat sa strivim ceva atat de frumos? Poate de asta ramanem singuri si tristi…

 

 

 

 

 

22…

Am implinit astazi 22 de ani.
Iubesc primavara, poate din cauza ca semnul meu zodiacal sta sub constelatia inceputului, al fortei creatoare, a exploziei solare.
Am implinit astazi 22 de ani…e o zi limpede si calma, fereastra m-a pictat dimineata intre cei cativa nori purtati pe ceruri, si mai tarziu caldura s-a strecurat printre perdeaua de dantela.
Ma simt nefiresc de copila si in acelasi timp mult mai matura,  mi-am spalat chipul cu o apa calduta, zambind intr-o oglinda  si am lasat pleoapa ochiului drept sa coboare, genele negre umbrindu-mi obrazul strabatut de o pulbere de lumina  apoi l-am deschis fara sa ma tem de ferestre, de drumuri de atingeri si de dorinte si chiar de oameni, asa cum era firesc sa gust sa iau in palme lumea la cei 22 de ani.

Noapte…buna

In aceasta seara as dori sa fie totul de dimensiunile unui ou faberge. Lacuite cu stropi de roua suprafetele podelelor castanii adapostesc privirea ta ingandurata. Se cioplesc in pereti sculpturi cu chip de ingeri framantati de dorinta de a deveni oameni.
Arcuri fara sageti, buze fara soare, lacrimi fara cer, maini fara atingeri, taina fara intrebare.
Micuta ta mana se prabuseste prin aer si taie aerul in doua ca o corabie pe spuma apelor arctice…sa desenam incuietoarea usei din lemn de mahon, sa azvarlim cheia in stele inca inmugurite si sa lasam pleoapele prada somnului dulceag , rapindu-ne respiratia o data cu gandul…camera curge, farama din bec ingheata bobita de palida lumina, linistea se degaja ca un munte inclestat de rasina bradului…si sufletul se odihneste intr-o floare de lotus alba…pe margini de apa…noapte buna