Fiecare zi are viata ei

 

Un tren albastru cu pete de rugina …ma ducea acasa…priveam pe fereastra cum pamantul respira trudit, cate mai suporta pentru noi: masinile, cladirile, orasele, pasii mei zi de zi pana si gandurile. Nu ne gandim decat de putine ori la campurile sale de rapita galbena, parca pictate in soare, la cat de batran si istovit ne primeste sa ne odihnim toate sperantele pe a sa intindere, azi avea buzele arse poate din cauza vantului, sau din cauza unei substante cu parfum de scoica rasturnata pe marginea linilor de cale ferata.Eram obosita ziua imi fusese mai mult decat aglomerata, priveam departarile fumurii inchizand ochii…soarele se juca in geamul meu impletindu-mi parca o aura diafana in parul usor balai. Ti-am ascultat atunci din nou glasul, undeva rasturnat pe o patura pufoasa intr-o camera goala, poate chiar intre plamanii mei ce respirau un aer cald si tandru. Era inutil , visele mele pierisera toate sub strigatul ascutit al trenului, se framantau sub linile de cale ferata si zburau in atmosfera ca niste hartii nescrise de nimeni nici de mine macar, tu nu erai acolo, era un compartiment gol si canapelele plusate isi improspatau culoarea doar din pricina unor raze de soare, niciodata nu ai dorit sa vii in tren desi de cate ori ai promis, de cate ori vorbele au palit in lumina unor lumanari, suntem uneori atat de tineri si de cruzi pentru palmele amare ale vietii si totusi ea viata nu ne intreaba …ne ironizeaza  parca intregile experiente, trairile scufundate cate o data intr-o ceata. Am oftat prinzandu-mi parca tipatul mut undeva intre palme, am zarit atunci cum soarele a cazut tot intr-un ochi de apa…stralucea atat de tare, un argint ce se topea intr-o vale de catifea.Cativa ciulini isi proiectau silueta subtite in acea stralucire, jumatate de cer era pe pamant, atunci mi-a batut inima mai repede din cauza unei emotii…simteam cum fragila clipa imi intra prin piele, parca nu reuseam sa imi mai dezlipesc ochii mari de pe fereastra, mereu m-a fascinat apa…si atata lumina cat statea adunata intr-un camp salbatic, intr-o pustietate, era atat de sacru totul de parca cerul a rostit a sa rugaciune si a plans-o acolo, pentru mine era o rugaciune, simpla, primara, nu scrisa, nu citita, nu vorbita doar pictata de un penelul naturii pe buzele uscate ale pamantului o frumusete, o alinare…o cuvantare si o elegie in ochii mei.Umbra palida a unui pasager mi-a tulburat reveria, curiozitatea mea era impietrita, nu am intors privirea sa descopar umbra ce ma tulburase, eram prea obosita, stiam deja ca dupa ce voi ajunge in gara voi pasi incet pe strazi, privindu-mi orasul natal ca pe o harta taiata rupta si dezlipita, nu ma mai grabeam, oricum tot acolo ajungeam…pe acea strada in care copila fiind imi placea sa ma urc in pomi sa sa gust fructele fragede.Ce scurta este viata…ieri parca mergeam in prima zi de scoala, maine voi termina universitatea, viata se deruleaza uneori nu intr-un ritm firesc, parca cu incetinitorul atunci cand ne doare traim cu senzatia ca suferinta ne stagneaza ca zilele sunt lungi, dar dupa ce privim in urma, pasind pe firul amintirilor trecute ni se pare ca filmul se deruleaza prea repede pana se va termina. E un truc, da viata are trucurile ei, o buna iluzionista, unul dintre ele e timpul, poate chiar ar trebui sa ne facem acel timp de 5 minute…

Suierul locomotivei rupea tacerea, rotile se puneau in miscare spre ultima statie prima pentru unii calatori acolo unde ajungeam eu, prima spre o alta destinatie.

Fiecare zi are viata ei, e ca o mini poveste si seara inainte sa iti adormi pleoapele privesti acel glob de sticla pe care il intorci si cad fulgii…acolo parca s-a pierdut ziua, s-a incheiat o poveste, campul, trenul, stralucirea de matase a cerului intr-o balta rotunda in care s-a urzit magia una dintre sutele de povesti ce alcatuiesc labirintul urias a vietii noastre.

“This time I’m chasing my own dreams to catch”…

Am auzit astazi cum a stranutat pamantul sub lumina soarelui bland. Era un cer albastru parca totusi nefinisat, ca o pictura alla prima, un cer atat de aproape si totusi atat de departe.
Imi treceau prin minte aceleasi ganduri ce se rasfirau in buclele rebele peste umeri…trebuia sa lupt mai mult sa nu mai ma gandesc atat si sa actionez cumva, sarind pe bucatelele de pavaj desprinse. Acolo se vedea forma adevarata a pamantului umed si incleiat, acolo trebuia sa se gaseasca o cheie, sub piatra cenusie si rece.
Si trebuia sa prind si o bucata de realitate de mana chiar daca mana ei era rece si imprevizibila, dar sa nu-mi uit visul, sa imi ascult intuitia cum imi tot soptea: fa exact ce simti …sa-i las pe ei toti, sa imi arunc inima inainte si sa alerg dupa ea sa mi-o prind inapoi, un joc de copii? Nu o certitudine, o liniste, un tren, o calatorie…poate nu este prea tarziu totusi.

 Atunci am inceput sa fredonez versurile unei piese de la Urma, zambind cu mai mult curaj, in timp ce parcul mi-a ocrotit pasii, si copacii inca despletiti au cantat cu mine:

“This time I’m chasing my own dreams to catch…
This time I’m racing only for myself
This time I’m chasing my own golden fish,
Today i’m racing only with myself

Break me down… cause I won’t stay
Tide me down… cause I won’t stay”

Ce vorbesc culorile in asta seara?

Iata ca a venit vremea sa scriu si despre pictura…am neglijat-o prea mult timp, voi atasa si o lucrare, poate mai multe

Ce vorbesc culorile in asta seara?

Ca asteapta pensoane sa le iubeasca…sa le framante, pe o paleta undeva printre striatiile lemnului pal ce le respira…
Culorile ma simt…cum ma sfasai, cum ma doare, sau cum ma inalt, cum plang, cum rad, cum sper, cum visez…le culeg, le impart si le stralucesc atat de coplesitor de parca pictura ar fi inventata pentru prima oara.
Le simt o data cu bataile mele de inima risipindu-se si desfatandu-se pe o panza alba si mangaiata de raza soarelui.
Si cateodata cand lumina se dezvaluie in forma ei primordiala se intampla ceva…ti se risipeste prin palme un fel de magie. Atunci parca nu pictez eu…este altcineva un magician, un iluzionist…un om simplu cu atatea simple lucruri in el dar atat de complexe in diversitatea lor, absolut tainuite, e alta Alexandra, una vrajita de o emotie.

M-a intrebat o data cineva, de unde vin totusi culorile. Cum le amestec, le grupez, le alcatuiesc, asez nuantele, le asortez, adulmec formele sau indraznesc contrastele.
Am raspuns ca nici eu nu stiu…e o taina mai mare decat mine.Tot ce stiu este ca sunt clipe atat de rare, cand ea culoarea se dezvaluie, se imprastie ca un suflet contaminat de o lumina ireala, daca sunt suficient de isteata de atenta si de prabusita in emotia mea diluata ii pot prinde magia pe o panza alba.
Culorile ma conduc pe mine, nu eu pe ele, nu pot fii decat o modesta fiinta ce le simte, le cheama si le dezvaluie…
Si toata asta de la o simtire atat de adanca.Dar m-am nascut pentru culoare si ea s-a inventat pentru mine, ploaia si picaturile ei.
Ce vorbesc culorile in asta seara asadar?
Imi spun ca ma asteapta ca intotdeauna…imi spun sa nu cumva sa le uit vreodata…

Pentru ca sunt singurele care dainuie de acum inainte, singurele pe care nimeni nu le mi le va lua niciodata…

Dance me until the end of day

Orasul cu acelasi chip, parca neodihnit intr-o rama. A mai trecut o zi, am parasit aceasi cladire cenusie a universitatii, urmand acelasi drum pietruit si stingher.
Nimic nu a clocotit sub soare decat traficul aglomerat, imi opream pasii la semafoare odihnindu-mi ochii undeva la marginea trotuarelor. Acolo respira parca o o pana alba de porumbel rasucita la margini cu putin cafeniu si o sticla de energizant alaturi. Cele doua evident ca nu se potriveau una cu alta dar ambele erau obiecte ca sa zic asa, refugii de vise insetate. Ma gandeam deja daca albul din pana se combina delicat si moale pe a mea paleta cu acest cafeniu dulce, ar iesi o nuanta catifelata, un bej poate nitel auriu daca adaugam o picatura de galben crom…culoarea nisipului cand valurile se sparg toamna de maluri visam din nou…ca intotdeauna liber si pur, salbatic si tandru.
Ma simteam usoara si melancolica, nu mai doream sa pasesc, imi doream sa-mi opresc pasii undeva in dreptul unei vitrine sa imi observ imaginea statica cum se picteaza bucata cu bucata, buzele imi erau sterse de un penson.
Orasul fumegand in departari necunoscute nu-mi asculta parerile, nici macar gandurile, eram o prezenta amnezica intr-o mare de trecatori, un alt bilet impaturit si uitat pe o banca intr-o gara tomnatica si rece, si o reflexie albastra rasturnata prin balta de la picioarele tale.
Am inchis pleoapele la un moment dat, as fi vrut sa inchid lumina in ochii mari si tremuratori, sa ma gadile prin iris, apoi sa o gust muscand-o cu pofta cu buzele nesarutate de vantul ce imi spunea: primavara…
Am pasit cativa metrii cu pleoapele odihnite una de alta, incercand sa captez lumina in mine. Am crezut ca ma voi teme, ca un val de frica ma va pali, sa nu ma impiedic, sa nu dau peste cineva, dar nu…mergeam inainte si sesizam umbrele si razele cum imi cadeau, se pravaleau ca niste ceturi peste chipul meu.

Imi voi prinde senzatia in trup, asa goala si nesanatoasa, asa bolnavicioasa in aerul acesta uscat si prafuit, asa de intepatoare, un strop de durere pe buza paharului din care mi-am baut ziua. Totul se oprise anotimpul acesta ce nu se vroaia a fi nici iarna si nici primavara, traficul, nu stiu ce s-a intamplat cu lumea, ma simteam amortita, doar picioarele mi se miscau. Mi-am deschis ochii mai incolo, si primul lucru pe care l-am sesizat era globul auriu al soarelui undeva in stanga mea, filmul a inceput sa se deruleze din nou daca pentru cateva secunde cu incetinitorul…apoi din ce in ce mai rapid, masinile, semafoarele, oamenii grabiti…in atmosfera plutea parfum de tigara mentolata…
Mi-am plimbat mana usor in vant jucandu-ma cu franjurii esarfei rosii, vantul imi saruta degetele, dansand impreuna, simteam cum dansul ma impleticea intr-un vis in timp ce lumina stransa in ochi se chinuia sa iasa afara, atunci mi-am dat seama ca erau umezi si plini…
Imi doream sa visez atat de mult si atat de tare desi mereu o faceam uneori fie si nevrand…as fi vrut astazi sa pictez iazuri albastre si pure…sa rastorn acolo culorile imprastiindu-le nabadaioase si nerabdatoare…stralucitoare si moi .
As fi vrut sa ma odihnesc cu ochii inchisi cateva ceasuri si sa ma uit acolo intr-o crapatura de lemn din banca parcului, sa-mi ating inocenta ce inca batea cu aripa franta si curbata undeva in piept, sa nu mai cer nimic de la cerul albastru decat sa fiu eu insumi…sa deschid carti sa citesc ceva citate, sa ascult refrene pe care buzele mele le vor soptii noptii…jazz, rock…si putin violoncel.
Strazile se ingustau, eram intr-un vis neatins, lumina mi se elibera din trup, eu si vantul dansam acum pe o straduta ingusta si rece…fara trecatori, fara reflectoare, nici o scena, nici o prezenta sa ma disturbe, doar franjurii esarfei se leganau si ei in timp ce cantam…dance me…until the end…

Cenusa albastra de februarie

Aduna-ma in palma, sa fiu secunda ce topeste linia vietii
Simte-ma in piele ca un sange ce galgaie lumina
Departe vor mai curge fulgii albastrii de cenusa.
Am sa-ti fiu degetul pe care il atingi pe buze intreband un de ce
Risipind apoi elanul inimilor aruncate peste cersafuri crude, liane de vara…
Ceasurile se zbat intre gene, nerbadarea se inclesteaza in gatleje albe si neatinse
Ochiul murmura raul, raul ce spumega linistea cusuta prin mangaierile tale calde
Si acum cand tremura cenusa de februarie peste vietile ratacind in manunchiuri de suspine
Mai pot sa ma prefac intr-un minut cat sa stau sa tac sa ma rastorn prin vesmantul amintirilor tale
Mai pot sa-ti fiu mana ce o duci la tampla numarandu-ti bataile inimii una cate una
Mai pot sa-ti fiu cafeaua amara si neagra sau laptele dulce si alb, mai pot sa iti fiu gand si parere de rau…doar atat.

Ultima noapte pe pamant sau Povestea Violei

Viola este o femeie, i-am facut o poveste, e o femeie cu trup de catifea alba, un copil ce isi asteapta nevinovat sfarsitul copilariei…Inevitabilul s-a produs de mult…
O voi plasa pe Viola intr-un spatiu, intr-un timp, intr-o emotie. E una dintre acele amiezi ingalbenite de praful auriu al caldurii primavaratice.
Isi pregateste o salata la bucatarie taie bucatile de frunza verde marunt le aduna in maini le risipeste intr-un bol de sticla culorile legumelor se asorteaza parca cu tonurile peretilor: verde, galben, alb.
Isi simte gatul incordat sa fie de vina o durere banala de spate, coastele ii imping in afara din trup amaraciunile, pe fereastra copii se joaca pe trotuare cantand si strigand nume si cifre numele lui…a unui barbat plecat pentru totdeauna, da un barbat ce a stat candva in acea camera, si a inchis acea usa.
Viola i-a ascultat pasii lui coborand pe scari…a atins cu mana ghemuita lemnul roscat parca atingand ultima lui respiratie, ceva o macina, mainile i se umezesc, si lasa capul impodobit de suvite lungi pe spate, e atat de greu. Oare ce.? Absurda asta de salata pe care nu o mai termina, lumina ce i se strecoara printre ochii obosindu-i clipa cand el a…
Il mai iubeste, nu tot timpul, uneori, adica intotdeauna cand ii strange bratele noaptea in vise…

Gandurile nu o lasau sa se opreasca din amintire , cate nestiute cuvinte umarul gol, cheia, ceasca crapata, buza trecuta stins peste tampla ei, mana tremurand, ochiul spart si frant al geamului…erau toate acolo…
Din nou sughitand parca intreaga incapere ii strangea pieptul nelasand-o sa respire, cuprinzandu-i toate fagaduintele, suflarea si mainile atingeau parca degetele goale ale unei marionete.
Inca mai era o bucata din el undeva, poate pe o canapea risipita, ii vazuse si acum cu coada ochiului forma intiparita acolo, parfumul de nuc amarui stingandu-se in suvita ei aramie de par, si mana lui piscandu-i varful degetului stang, o intepatura, nu a curs sange rubiniu, doar tacerea…neingaduitoare…tremurata…
Viola il cauta acum, in fiecare coltisor din camera,  poate si in ea…poate ca la gatul ei mai atarna si acum incordarea, s-a derulat cu incetinitorul…si camera le-a despartit simturile dincolo de acele scari…
Viola nu este un star de cinema, Viola are ochii mari, poate prea mari pentru o lume atat de mica si inchisa, Viola isi gusta propia viata ce pe o tigara niciodata terminata, lasata undeva pe o banca de mahon…o aprinde din teribilism fiindca nu stie prea bine sa fumeze, asculta cantece frantuzesti si ii plac fluturii dimineata cum ii ating fereastra cuprinsa de doruri mute.
Nu isi strange buzele ca modelele ce pozeaza in diferite reviste, isi strange buzele cand o doare, cand se bucura, cand ii ofera gatul ei fin sa fie sarutat, Viola nu joaca intr-un film, desi ar putea, filmul o joaca pe ea cu un scenariu ce niciodata nu se termina ci incepe iar si iar, Violei ii plac jucariile, nu pentru ca a avut multe cand era mica, pentru ca e de ajuns una ca sa o fac a fericita. Viola nu este  glossy, nu e trendy este o printesa modesta dar nobila, ii plac trasurile cu cai, parcul si plimbarile pe stanci sa isi escaladeze inaltimile, rade zgolbiu si fermecator.
Viola e ratacita de ea, de ei toti…
Viola traieste pasiuni de neinvis, opreste cateodata franturi de vise si le savureaza la cote maxime, ii place sa planga uneori, nu tare, nu zgomotos ci simplu firesc, lasand acea emotie sa isi atarne medalionul de un lant argintat o eliberare, un suras intr-o secunda, o ceasca de ceai
A iubit un barbat, s-a temut a castigat, a sperat, a luptat si a pierdut, nu pe el ci pe ea insasi ca sa se recastige din nou, iar si iar aceasi.
Si atunci cand parca i se pare ca e ultima noapte de pe pamant, ii simte inca rasuflarea strecurata peste urechea ei, ii aude pasii desi stie ca niciodata nu va mai veni.
Atunci de ce ii mai aude ? Poate din cauza ca vrea sa isi imagineze atat de puternic, incat chiar o face strecurandu-si irealul undeva in ganduri.
Atunci sopteste: “Daca mi-as strange buzele ca intr-o revista glossy…Ti-ar placea?” dar Viola nu o va face, si stie asta. A invatat sa fie ea, a invatat sa taca, sa rabde, a invatat sa zica in fiecare dimineata cand ii asculta pasii imaginari dincolo de usa: ” Sa nu ma cauti niciodata…”

Cateva rataciri

 

Sa cioplesc un zambet mereu pe chip, sa nu imi impietresc tampla, sa nu imi uit cuvintele, sa imi accept tacerea, sa decupez peretii goi de carton,  sa rup draperiile si sa le topesc in rosu…

O fila pierduta

M-am gasit stand intr-o zi la capatul sufletului meu. Dintr-o data am simtit cum totul s-a incordat in mine, pieptul mi se zbatea tremurandu-mi oasele fragile. Ma durea ceva inauntru atat de tare incat abia puteam respira, era o furtuna ce se anunta grabita si cutremuratoare, sau poate un urgan nemilos, si eu eram o fundatie nesigura .Tot trecutul faramitat bucati mi se invartea in suflet si ochii mi se umplusera de lacrimi amare. Nu voi plange am soptit, nu…trecusera luni decand lasasem lacrimile sa se reverse peste obraji. Trebuie sa indur, fac parte dintr-o specie ce trebuie sa supravietuiasca, si totusi de ce atata mizerabila nefericire, de ce suntem atat de goi, atat de diformi, atat de absenti, atat de …decupati dintr-un decor mohorat si cenusiu, ipocrit si superficial.
De ce ma sfartec in mii de dureri azi, si parca ace de gheata imi inunda pielea alba racindu-mi buzele vinetii ca prunele atinse de prima bruma de toamna.
De ce nu pot sa inghit totul ca odinioara, sa nu ma las prada propriei mele iluzii , propriei mele suferinte…sunt doar captiva intr-o lume fara final.Voi izbucni am zis, tot ce traisem iesise la suprafata ca o liana subacvatica, am inchis ochii trebuia sa se intample si asta, stiam ca asa va fi, dar niciodata nu ma pregatisem indeajuns de…bine.
E prea devreme ma topeam incet, inchizand ochii vazandu-i chipul stins ce parca ma lua cu el, ma risipeam intr-o boaba de grau, eram o matanie neagra ce cade pe podeaua ingalbenita a unei manastiri, luptasem cu un varf de stanca, am vrut sa tac, dar buzele mele se deschideau, imi doream sa tip, si tipatul meu de pasare oarba sa se prabuseasca cu un ultim ecou pe vai sterpe din munti, sa-l auda toti pana si el, si atunci lacrimile mi s-au adunat, in timp ce spuneam: mai rabda putin, dar numai era alta cale, furtuna ma ajunse din urma, trupul meu va cadea obosit la pamant, lacrimile imi curgeau pe obraz si durerea s-a eliberat intr-un tipat. Reflexia apelor cutremura brazii impovarati, undeva int-o manastire alba o rugaciune a fost trezita in altar, icoanele plangeau argintate la colturi cu raze de luna, paraul crestea iute si repede strangand urmele pasilor mei, iar eu, eu inlemnisem sprijinindu-ma cu mana de un zid alb de piatra. Oare unde am gresit de fapt?. Ploaia imi zvacnea pe tample, ochii imi curgeau framantati de neputinta.Atata nefericire si atata dezamagire, atata boala fara leac, atata odioasa vina, atata iluzie, atata dorinta fara temei, atata pacat, atata…iubire…

Just …for today

Am decis ca astazi nu imi mai doresc sa scriu despre all the sad things…

Ascult Urma: “Get a life”, mereu piesa asta m-a linistit, daca mai pot sa zambesc e foarte bine, afara ploua, stiu ca este o ploaie calda, nu am gustat picaturile ei, dar o simt de aici cum isi poarta norii ca pe niste rochii inspumate si stravezii, ii simt de aici chemarea, asa cum cateodata iti simt degetele jucandu-se printre bucla mea ce devine aurie in bataia soarelui din parc.Si de cate ori ma intorc constat ca nu e nimeni, nu sunt degetele tale si bucla mea sta cumintica asezata peste umar …apoi rad ironic, gandindu-ma ca e imaginatia mea bolnava inca o data luandu-se la intrecere cu realitatea.

Uneori nici nu stiu cine castiga de fapt, sau unde traiesc in care ultima emotie m-am diluat uda si calma ca un picur de ploaie.

Se nasc alte trairi…ma simt confuza, usor salbatica poate transparenta sau taioasa…alteori melancolica ascultand cum vantul imprastie in atmosfera praful dorintelor ascunse…Te aud iar atunci si ma intreb uneori daca nu chiar ma chemi cu  propiul tau gand usor perfid singuratic si rece ca o naluca pe campia de la marginea orasului stralucind.

Iti pierzi ochii ascunsi in farurile masinilor si trupul firav intre ploile ce nu se mai ostenesc sa ne asculte rugaciunile…departe usile glisante ale supermarketurilor se inchid, parcurile sclipesc indemnate de mirosul fraged….parfumul citadin al primaverii ne apasa simturile incalzite.