Obraji inrositi de emotie

 Cand m-am trezit dimineata, ploaia imi batea la fereastra. Intreaga natura era doar o acuarela minunata in care mugurii verzi asteptau ploaia. Am ascultat cantecul ei gingas, lipindu-ma parca de peretele alb al incaperii, simteam cum imi ploua sub pleoape la fel de marunt, la fel de tandru ca atunci cand ma imbracam in aroma unei veri tarzii.

Picturile de ploaie faceau dragoste pe sticla ferestrei se asteptau una pe alta si se induiosau parca alintandu-se, cautandu-se intre soapte si aripi de secunda.

Mi-am amintit atunci cat de mult am invatat in timp sa iubesc ploaia. Nu stiu de ce, dar nici zilele interminabile de ploaie nu ma mai indispuneau ca inainte, ii ascultam mereu glasul ce nastea soapte, adunandu-se in oceanul imens si fara margini al sufletului meu.

Ploaia imi canta eliberarea, tristetea si scaparea, imi ingrijea buzele arse mangaindu-le delicat suprafata usor trandafirie, imi vindeca trupul ca pe un pamant uscat, un ogor necultivat salbaticit cu o iarba verde si aspra, acolo caii alergau fara ca nimeni sa-i opreasca, acolo libertatea era prima pasare a diminetii. Acolo lumea nu avea capat,si nici nu putea fi cuprinsa vreodata decat uneori la lumina lunii in linia palmei.

Am inteles ca apa cerului era parca predestinata sa isi desfasoare valsul exact in clipele cand aveam mai multa nevoie de ea, sa imi curete trupul ca pe un pamant uscat si salbatic, imblazindu-l din prapastia furtunii in mirajul fermecator si efemer a unui curcubeu.

Astazi a plouat pentru cateva minute, a fost de ajuns sa ma simt ca o ramura uda reflectata intr-un lac, suficient ca sa ma visez fiica ei, a unei ploi fermecatoare  si ea ca o mama sa-mi sarute lacrimile sa mi le stranga in maini, aruncandu-le peste natura…atingandu-mi cu fiecare picatura obrajii inrositi de emotie.