Untr-un montagne russe

Viata mea pana in prezent mereu a fost la extreme: un montagne russe nebun ce te duce pana in cer apoi pe pamant.
Viteza emotilor, a reactilor, a clipelor ce se strecoara prin limbi de nisip miscatoare.
Nimic mai mult, nimic mai putin.
Pentru fiecare clipa cand am fost fericita a urmat prapastia, haul, abisul, prabusirea, pentru fiecare zambet inundat in culoarea primavaratica si dulce am primit in schimb zgomotul infundat in timpanele mele…plansetul unui copil la geamurile unor cladiri cu ochiuri sparte de sticla apuse in aerul unor secole tarzii.
Si poate de fiecare data cand m-am azvarlit fara a vedea, fara a asculta in bratele fermecatoare ale unei clipe de fericire…m-am temut sa o gust prea mult ca pe un fruct delicios gustat in bucati mici, m-am temut deoarece nu va dura mult, nimic, nici mangaiera ta pe frunte, nici murmurul apei, nici lumina.
Da, am fost fericita in cateva ore cum nimeni nu a fost poate intr-o viata, dar fericirea impinsa la extrem,acest montagne russe ce se opreste in varf are un mecanism desigur ciudat si potrivnic…te lasa sa cuprinzi cu sufletul plin cele mai profunde simtiri, doar pentru a te cobora si atunci tipi, iti apropii mainile de ochi ti-e rau, de ce ti-ar fi?
Tu te-ai urcat in montagne russe, tu ai fost in varf…si ar trebui sa accepti riscul, sa iti invingi frica, si sa astepti linistit urmatorul avant, da imi dau seama ca ceea ce spun nu corespunde cu realitatea, oricum macar sa traiesti senzatia de adrenalina in sange.
Dar nu, la mine, un montagne russe se opreste intotdeauna in varf, aproape de soare, mult prea aproape, si apoi in caderea sa lesin in bratele destinului, mai slaba decat un pui de pasare ce a deschis pentru prima oara ciocul pentru a fi hranit cu multa iubire..
Pentru fiecare clipa cand am trait in ochii aschia unei raze ce infiora in palpaitul ei fericirea, am gustat lacrimi amare topite parca in baloane de sapun pe ai mei obraji albi.
Ce as mai putea cere? Viata mea, drumurile, nebuniile, inocenta, abrupturile, balanta fragila a unui echilibru…uneori nu mai pot birui singura…as vrea ca macar o data sa nu mi se mai faca rau cand un montagne russe coboara din varf, sa admir peisajul si sa tip de emotie, dar din nefericire ma sperii si plang, viata nu m-a hranit poate indeajuns cu sentimentul de caldura, iar nesiguranta in care ma pierd zi de zi, nu imi daruieste decat un vag sentiment al insecuritatii, de asta ma sperii si fug, poate nici nu ma voi mai urca in montagne russe , in varf rad nebuneste caldura, iar la intoarcere imi acopar ochii si plang mizerabila nefericire, extreme, suflet de copil ce creste in femeie, delicatete si profunzime, vis inca neatins de realitatea mizera si frica imensa ca dupa fiecare fericire va urma durerea…