Pe acoperisuri de sarma

Pe acoperisuri de sarma pasarile nu zboara niciodata, se odihnesc in ciusmeaua timpului in aripa pufului sur.
pe acoperisuri de sarma rugineste clipa ca o bucata de frunza dezrobita de ramul de care se purta candva
pe acoperisuri de sarma cerul se arunca in gol ca un nebun cu ochii cuminti deschisi peste pleoapele adormite in pana de culoarea prunei
pe acoperisuri de sarma ploaia cutreiera mirosind a otel iute si dur, prelingandu-se in streasina unei ferestre albastre
pe acoperisuri de sarma pasii mei franti stralucesc in picaturi de sange, sub talpa luminile ard adevarul ascuns de ei toti
sub acoperisuri de sarma lumea otraveste aerul cu o singura pocnitura, o singura cheie suspusa mecanic aceluiasi joc
sub acoperisuri de sarma verile nu se termina nicioada, sunt veri de carbune verde, sub ochiuri de cuvinte prinse intre rugaminti
sub acoperisuri de sarma pasesc sa nu pier si pier ca sa pasesec catre aceasi ultima secunda…

Ai obosit?

Rasaritul s-a strecurat tip til cu degetele manjite de spuma norilor grii-albastrui. Cand s-a deschis dimineata raceala s-a scurs dintr-un ibric de metal cu luciri de cometa. Ziua se deschide pe fereastra ca o viziune a unui taram pustiit si cateodata totul se soarbe intr-un vartej, incat nici cea din urma amintire nu vrea sa te mai bantuie. Intampini un blocaj si te simti oricum prea slabit parca sa te mai metamorfozezi intr-un minut in care sa traiesti cu sufletul la gura. Tu care odinioara visai, tu care odinioara zambeai, tu care odinioara iti placea sa-ti asculti respiratia si bataia de inima cum parca izbucneste intr-o picatura de lumina, tu care prindeai in tine forma rasaritului pe varful buzelor si apoi o inghitiai ca pe un fruct rosu aprins…si acum acelasi tu intr-o camera ce isi dezbraca hainele in aura rasaritului de gustul oricarui inceput…sa fie oare ploaia de vina, sau ai obosit sa te mai misti cu fierbinteala in propriu tau trup in propria ta minte….si incercuindu-te frica, cu genele prabusite iti cauti raspuns la o singura intrebare…ai obosit sa-ti  mai simti propia viata?

 

 

 

 

 

 

 

Teama de a fi…tu

Teama ca…pe buzele ploii clipeste licoarea ce nu mai vindeca…anii
Teama ca va veni o dimineata cand singur te vei trezi, parca pentru prima oara nascut in lume.
Teama ca oameni nu sunt asa cum ai crezut, dar oare care-i teama cea mai cuprinzatoare, ca oameniii nu sunt cum ai crezut, sau ca tu nu esti asa cum ai crezut?
Teama ca…la capat de drumuri te vei apleca si iti vei gusta cu umilinta cu ecouri de durere…esecul.
Teama in care ne confruntam, intr-o oglinda: Binele sau raul? Prapastia dintre ele e mai mica decat ne inchipuim, suntem zi de zi intre ele, ca o picatura de sare amara
Teama ca nimeni nu iti va mai oferi caldura, ce pe brate si-a insirat siragul de lumina ucigator de tandra
Teama ca vei dezamagi oameni, idei,vise si propria ta constiinta.
Teama ca va veni o zi cand vei spune…imi pare atat de rau, dar timpul numai curge pentru odinioara si poate…daca…
Teama de a sopti atunci cand simti ca arde cerul…un simplu cuvant ce spune mi-e dor…
Teama de a chema fericirea, pentru ca ea se va sfarsi candva ca un apus absorbit de noapte.
Teama de a spune rugaciuni, pentru ca e posibil ca ele sa nu se indeplineasca, este preferabila tacerea
Teama de a te uita pe tine insuti in palma celuilalt, teama de a suferi, de a iubi, de a trai….si teama de a renaste…teama de a fi…tu