Dialoguri

 

Deasupra crestetului meu balai ai mangaiat gandurile impletindu-se in suvite aramii.
Iti mai amintesti?
Da…uneori
Intr-un vis, nu?
Da…tot ce mi-e interzis a trait acolo, nascandu-se si inflorind peste ceturile albe, peste bruma de noiembrie peste fulgi de zapada.
Si acum e un timp atat de rece.
Daca as mai putea…macar un minut sa te simt.
Cum?
Alunecandu-mi in brate ca o himera albiciosa, un inger fara aripi…un copil temator…si o femeie ce isi ascunde salbaticiunile undeva in izvoarele ei subterane.
Mai … cant si acum pe buze, se inalta cuvintele tale.
Stiu…diminetiile imi doresc sa…ma uit in oglinda si sa imi ridici coltul buzelor usor.
Sa zambesti tandru.
Da, emotia ta sa mi-o transmiti prin palme ca o parere, ca un calator ce adoarme sub pomul cunoasterii, ca o facile aprinsa.Cand te vad cum alergi prin zapada jucandu-te si cuprizandu-mi mainile sarutand parca aerul dintre noi cu atata daruire.
De ce imi spui toate astea? Uneori ma doare…
Ma frang serile, serile acelea cand privesti pe o fereastra inghetata de absenta unui sentiment rasaritor de lumina…si vezi cum luminile se sting una cate una…ferestrele devin gauri negre intr-un intuneric orbitor, ma intreb daca tu vei sti vreodata asta…ca in acea clipa m-am gandit la fereastra ta care a inchis picatura de lumina, la bratele ei care te strang ca o fiara salbatica si cotropitoare.
Sunt doar o copila ce nu s-a vrut decat sclipire si pulbere de flacara peste framantarile tale
Uneori mi-as dori sa…
Sa… ?
Sa mai pot trai o secunda cu tine.

Ce anume?
Imensitatea neantului in care ne-am aruncat orbiti, nemarginirea goala ce mi-aruncat visul ca pe o hartie impaturita la gunoi, infinitul unui cer care poate imi va spune iarta-ma…si clinchetul sufletului tau…
Poate candva.
Voi desena din nou ochii tai goi, ii voi umple cu a mea culoare…coapta moale…respirand aerul suav de petala alba si pura…oglinzile se sparg, ceasurile tac, timpul nu ne mai minte si pasiunea isi despleteste pletele lasandu-le prada vantului de toamna surd, orb si aprins in taciuni.
Iarta-ma ca nu am stiut sa ma opresc la timp.
Ca am fost copila si ca am vrut sa te iubesc atat de mult.
Am vrut sa te pictez pt totdeauna.
Stiu.
Macar daca in gand vreodata am sa-ti mai fiu.
Mereu esti…
Poate candva ne vom gasi.
Am sa tin minte acest gand
il voi impaturi la piept ca pe cea din urma stea prabusita in oceanul himerelor, voi imparti sperantele sa numai planga si poate daca cerul ma va ierta suficient oferindu-mi indurare…imi va da macar o ultima zi
Cand te voi mai putea gasi
O ultima zi, cateva ceasuri, apoi ma voi putea odihni pe altarul zdruncinat al viselor mele…

Ultimul dans

 

Iti mai amintesti prima seara?…Cand ploaia ne-a imbracat ferestrele cu stropi nestaviliti de amaraciune.
Am privit amandoi cum ploaia isi aduna rochiile de spuma alba si am inceput sa dansam…trup langa trup, bataie de inima langa inima, rasuflare langa rasuflare, iti simteam caldura cum se rasfata peste pielea mea alba si parca se goneau picaturile undeva pe acoperis, si mi-ai atins umerii goi dezvelindu-mi fragila intelegere…
Ametitor ritmul ne legana plutind parca spre inceputuri crude sau spre maturitati sfasaietoare cand atatea trairi ce s-au conturat ne-au gasit obositi in acest ultim dans.
Vraja se impletea in privirea ta catifelata, imi strangeai sufletul cu mainile tasnindu-mi in obraji roseata copilareasca, si am inchis ochii , uitand de mine, eram un vartej de caldura ce se invartea tandru ca o ramura inflorita din care petale curg in ape adanci.
Ti-am strans mainile si as fi soptit sa nu ne mai oprim niciodata…inconstienta, si pe jumatate pierduta in magia cea mai profunda cu putinta.
Am renascut ca sa pierim atunci.
Stiam ca ploaia gonea acelerandu-si ritmul, si atunci te-am dorit mai aproape la fel cum ma doreai si tu…Inceputul, cuprinsul si sfarsitul…int-o feerie ce dezlipea de pe pereti tencuiala, ploaia intra acoperindu-ne suvitele de par, ploaia ne aluneca prin toti porii infiorandu-ne si mai tare si atunci am simtit sub ochi o lacrima …Ultima zadarnica si nefericita, pentru ultimul dans cu tine…

O data

 

Sarata pe gene apa ochilor tai imi goleste trupul
De mine … de tine,  de acel noi ce nu am fost vreodata
Am uitat sa mai impart lumina peste culorile mele peste cersaful tau…dimineata.
Zambeste la colturile ferestrei o luna…sunt licarire, pentru mine noaptea e rece si tremura cuvantul
Ce-l inghit cu atatea pacate in trup si in suflet se amesteca simtul si crapa pamantul…
De ma va inchide in el pe nesemtite, nu imi atinge mana nu vreau sa-ti simt pe degete mila
Desi le-as saruta pe toate, sa ma botez iar pe pamant cu o forma noua de om, cu chip de femeie
De ma va minti cerul desirandu-mi credinta, am sa orbesc fiindca m-am inecat candva in suspine prin tine…
Nimeni nu ma va ierta, nici un om, nici o pasare,  nici tu sa nu o faci…lasa-ma , eu stiu cata iubire a pulsat in mine…

O data…

Simple ganduri.

 

Inca o noapte va trece stiu asta, cum trec zilele atat de rapid ca niste valuri inspumate ce isi strecoara visele prin colturi de stanca. Liniste in palma iernii stau cararile pe care am pasita copila desculta in alb cu picioarele tip til, cu ochii intrebatori ascultand bataia unei inimi ce rasarea in raristea sagetata de primul amurg rosu.
Insasi iarna se deghizeaza ca un magician in chip de copilarie, imi face obrajii rosii palmele reci si curate caut pulberea de zapada.
In camera este o tacere fireasca, patul e rascolit de urmele trupului meu ce s-a odihnit la pranz intre asternuturi ca un palmier intre dunele de nisip, creioanele isi ridica ochii negrii dintr-un pahar transparent, ochii mei zambesc paliti de oboseala si totusi vioi intr-un colt de oglinda.
Mi-e dor sa tin un penel in mana, hai sa dansam vrei?. Sa il impodobesc in culoare si el sa ma stinga pe mine si eu pe el, sa ne stingem doar ca sa reinviem intr-o pictura ce sta calda precum capul tau visator si plin de plete pe bratele mele…e cald si acolo…e calda si pictura fiindca in inlantuirea de forte nemaivazute se imprastie lumina.
Imi strang intre degete  pensonul, ii probez primii pasi de dans in palma imi lasa linii moi si adanci, e placut ca o matase fina, il pun apoi  la loc in vasul de lut ce imi aminteste de radacina bradului de chemarea muntelui de ia alba si de mainile iscusite care l-au creat, ma cheama la ora asta, e asa tarziu, nu am aici culori sa-i potolesc setea, va trebuie sa mai astepte inca un pic. Genele mele se apleaca obosite, as vrea sa merg la Academia de Arte, sa imi aseze modele in fata sa desenez si apoi sa pictez naturi statice, peisaje, portrete, nuduri,voi fi acolo stiu asta, voi studia, invata si voi persevera, mangaiata de culorile mele.

Iti mai aduci aminte cand a plouat ultima data?

 

-Iti mai aduci aminte cand a plouat ultima data?
-Da, cerul scapa rasete si plutiri de ingeri desculti.
-As fi vrut atunci sa iti scriu pe buze cu varful degetelor pline de ploaie.
-Si ce sa scrii?
-Ceea ce nu s-a putut rosti niciodata…si nu va putea fi spus.
-Eu as fi vrut ca ploaia sa se prelinga la vale pe strazi cu stele topite si sfasiate de dorinte neatinse
-De ce neatinse?
-Uneori nu putem atinge atatea…
-Setea asta ne soarbe vietile si ne lasa secatuiti de puteri, ne adoarme pe campuri cu bratele deschise incercand sa primim in noi tot cerul.
Ne adanceste in necunoscut…si ne este atat de dor de ceea ce am fost candva.
-Tu ce ai fost candva?
-Un zambet ce imprastia lumina ploii peste varfuri indoielnice de brazi…
-Secunda atarnata de pendula ceasului
-Tic tacul meu
-As rataci sa ma simt infrigurata de la ploaie si as alerga neoprindu-ma decat dincolo de lume.
-Poti sa o faci….asculta cum soaptele picaturilor se preling precum sunetul rascolitor pe clapele unui pian asculta si primeste
-Ce liniste simpla se aduna.
-Da in fiecare picatura ce se uneste calatorind cu alta, se ating ca buzele risipindu-se…se cauta sa stii…vor sa se gaseasca.
-Unele pier singure…altele nu.
-Apoi poezia ce ajunge peste pamanturi rastoarna cautarile noastre mute, oarbe si surde, ne cheama sa ne vindecam de ceea ce am devenit fara a ne sti, a ne cunoaste.
-Alunecand…tainuita ploaia desira linistea.

Ultima carte

 

O seara cu mireasma de tigara rasucita intre buzele tale. Ai ochi ce scapa sclipiri nervoase agitandu-se in propria lor matca copilaroasa.

Ma vrei acolo, in acea incapere dar ma impingi dincolo de linia granitei ce ne desparte :frontiera desenata cu o creta alba si aspra ca si cuvintele tale ce taie, mint si se ascund.

Te apuca racoare printre maini? Si pe mine cateodata, iti strangi ochii devenind oblici iti tremura irisul nestapanindu-si neputinta.

Dar ai da totul pe o ultima carte?

Ai lupta macar acum, sa iti mai salvezi ultima clipa de adevar, ramasa goala ?

Ma arunci peste propriile mele suferinte, iti atasezi indiferenta, doar ca sa nu-mi pari vulnerabil, te simti bantuit de stafia trecutului, dar vrei sa cuceresti sufletele oamenilor.

Si daca o data totul ar pica? si granita, si noi doi si tot ce am apucat pana atunci, ce am atins…ce am materializat?

Daca drumurile pe care le consideram bune se surpa sub propria noastra privire: Vei spune: am ales cu responsabilitate, ca de obicei, dar sub responsabilitatea asta hiperbolizata se afla teama de a incerca si cealalta cale, o tristete si o parere de rau ce numai poate fi disecata si analizata la rece sau cald, nu mai este acel timp.

Chiar ma vrei risipita in umbra peretelui? sau sa ma pierzi in picaturile ce iti aluneca in ploaie pe chip. Si in fiecare dimineata cand metroul te va duce pe asa zisul drum al tau sa ma strangi in palme…sa imi strangi emotia trecatoare, pentru ca ca eu nu voi fi acolo.

Lasa-le sa zboare! umbrele reci…in camera ta a inghetat fereastra, s-au uscat florile si au crapat peretii in bucati…pe masa e ultima carte.

Ti-am aruncat-o intr-o seara, nici nu stiu daca ai vazut-o.

Mirosea a otet iute si dur, imi amintesc rugina aramie de pe ghiveciul caramiziu si tacerea ce se strangea undeva intre noi doi.

Apoi saptamanile ne-au mintit…ne-au ocolit, adormindu-ne orice traire pe sub rotile framantate ale unui tren nebun.

M-am zbuciumat intre ceasuri si ore, intre nimicuri si sclipiri, intre pulberi si matanii, intre vise si riscuri…daca nu ma crezi ca mai am curaj te inseli, eu chiar vreau sa iau mereu ultima carte.

Da stiu te impiedica egoismul…se imbraca in tine, sub o masca crispata si rece.

Ma intreb daca vreodata iti vei lua ultima carte? Sa poti trai si altfel. Oare de ma mai obosesc sa intreb, oricum nu m-ai asculta.

Cenusa albastra de februarie

Aduna-ma in palma, sa fiu secunda ce topeste linia vietii
Simte-ma in piele ca un sange ce galgaie lumina
Departe vor mai curge fulgii albastrii de cenusa.
Am sa-ti fiu degetul pe care il atingi pe buze intreband un de ce
Risipind apoi elanul inimilor aruncate peste cersafuri crude, liane de vara…
Ceasurile se zbat intre gene, nerbadarea se inclesteaza in gatleje albe si neatinse
Ochiul murmura raul, raul ce spumega linistea cusuta prin mangaierile tale calde
Si acum cand tremura cenusa de februarie peste vietile ratacind in manunchiuri de suspine
Mai pot sa ma prefac intr-un minut cat sa stau sa tac sa ma rastorn prin vesmantul amintirilor tale
Mai pot sa-ti fiu mana ce o duci la tampla numarandu-ti bataile inimii una cate una
Mai pot sa-ti fiu cafeaua amara si neagra sau laptele dulce si alb, mai pot sa iti fiu gand si parere de rau…doar atat.

O fila pierduta

M-am gasit stand intr-o zi la capatul sufletului meu. Dintr-o data am simtit cum totul s-a incordat in mine, pieptul mi se zbatea tremurandu-mi oasele fragile. Ma durea ceva inauntru atat de tare incat abia puteam respira, era o furtuna ce se anunta grabita si cutremuratoare, sau poate un urgan nemilos, si eu eram o fundatie nesigura .Tot trecutul faramitat bucati mi se invartea in suflet si ochii mi se umplusera de lacrimi amare. Nu voi plange am soptit, nu…trecusera luni decand lasasem lacrimile sa se reverse peste obraji. Trebuie sa indur, fac parte dintr-o specie ce trebuie sa supravietuiasca, si totusi de ce atata mizerabila nefericire, de ce suntem atat de goi, atat de diformi, atat de absenti, atat de …decupati dintr-un decor mohorat si cenusiu, ipocrit si superficial.
De ce ma sfartec in mii de dureri azi, si parca ace de gheata imi inunda pielea alba racindu-mi buzele vinetii ca prunele atinse de prima bruma de toamna.
De ce nu pot sa inghit totul ca odinioara, sa nu ma las prada propriei mele iluzii , propriei mele suferinte…sunt doar captiva intr-o lume fara final.Voi izbucni am zis, tot ce traisem iesise la suprafata ca o liana subacvatica, am inchis ochii trebuia sa se intample si asta, stiam ca asa va fi, dar niciodata nu ma pregatisem indeajuns de…bine.
E prea devreme ma topeam incet, inchizand ochii vazandu-i chipul stins ce parca ma lua cu el, ma risipeam intr-o boaba de grau, eram o matanie neagra ce cade pe podeaua ingalbenita a unei manastiri, luptasem cu un varf de stanca, am vrut sa tac, dar buzele mele se deschideau, imi doream sa tip, si tipatul meu de pasare oarba sa se prabuseasca cu un ultim ecou pe vai sterpe din munti, sa-l auda toti pana si el, si atunci lacrimile mi s-au adunat, in timp ce spuneam: mai rabda putin, dar numai era alta cale, furtuna ma ajunse din urma, trupul meu va cadea obosit la pamant, lacrimile imi curgeau pe obraz si durerea s-a eliberat intr-un tipat. Reflexia apelor cutremura brazii impovarati, undeva int-o manastire alba o rugaciune a fost trezita in altar, icoanele plangeau argintate la colturi cu raze de luna, paraul crestea iute si repede strangand urmele pasilor mei, iar eu, eu inlemnisem sprijinindu-ma cu mana de un zid alb de piatra. Oare unde am gresit de fapt?. Ploaia imi zvacnea pe tample, ochii imi curgeau framantati de neputinta.Atata nefericire si atata dezamagire, atata boala fara leac, atata odioasa vina, atata iluzie, atata dorinta fara temei, atata pacat, atata…iubire…

Dimineti de ciocolata…

Si a fost si o dimineata cand lumina mi-a trezit buzele ce murmurau un refren indragostit inca de trecerea calda a noptii. Mi-am pictat  atunci mainile , nu prin  culorile panzelor mele ci prin  cele ale curcubeului reflectand cerul in mii de ace .Static ceasul rotund se oprea in ritmul respiratiei mele, imi placea sa ma intind langa o fereastra privind trecatorii lenesi ca si mine, dincolo de coama grii a blocurilor de carton goale si reci se iveau varfuri de pomi verzi si cruzi…Imi era dor sa inchid ochii si sa ma proiectez pe o alee a parcului desculta si imbracata in pijamaua alba mirosind ceata umeda de pe iarba pufoasa. Si zambeam in timp ce , de la bucatarie mirosul unei cesti de cafea si a unui corn cu ciocolata ma trezeau din visare , m-ai rasfoiam o carte urmarind urma degetelor mele ce a inegrit din cauza tusului proaspat pagina anterioara, ascultam cateva piese  hard :Sweet child o mine, apoi cd-ul preferat cu Urma si linistea se adapostea la pieptul meu precum un manunchi de flori albe crescute si alinate de briza marilor… Stiam insa ca timpul a trecut si trebuia  sa plec in curand la universitate , dar de multe ori imi placea atat de mult sa imi simt diminetiile acestea ca o comoara sa le visez in asa fel incat sa nu le mai uit niciodata mirosul proaspat si pur,  indiferent ce zile vor urma. Si atunci cand isi ascundeau misterul si in loc de curcubeu imi stopeam mainile cu atingere de ploaie …cand tacerea suspina ratacita pe chipul meu, cand uitasem de cafea si se racise…mi le aminteam incercand sa le inteleg farmecul de odinioara…gandindu-ma ca un copil ce si-a uitat jucaria, oare voi reusi sa o mai recuperez  vreodata? Si a fost o dimineata cand…niciodata nu ar  mai  fi fost la fel…cafeaua calda si mainile stranse, lumina si giulgiu perdelei…ceasul si ora oprita, cantecul pe-un varf de aripa…

Franturi

 

-De ce razi?

-Ai dintii desenati in soare…

 -Poate l-am gustat dimineata … -Si ce gust are?-Exact ca si gustul merelor coapte…

-Hmm…da-mi o bucata…vreau.

-Nu..tu inca traiesti in primavara, mai trebuie timp …eu am toamna la mine in maini

-Vrei sa zici anii..

-Esti o strengara…Ce stii tu despre mine oricum?

-Ca….eh,..nimic din ce iti imaginezi…ai vazut cum se intind pajistele pline de verde primavara?

-Da e …inceputul

-Inceputul lunilor cu parfum de frunza cruda…

-Asa uneori vreau sa ma intind peste bratele tale moi

-Dar?

-Dar nu pot.

De ce nu poti?

-Fiindca tu traiesti intr-o toamna departe, pe coline risipite cu frunze ce curg ca si gandurile de pe ramuri negre de abanos, pentru ca iti plac pomii dezveliti precum un chip de femie matura, pentru ca ploaia te cheama sa te ascunzi in stropul ei rece si greu ca o rasuflare…

-Mdaa, dar vei deveni toamna.

-Mai trebuie sa cresti si verdele ochilor tai sa se ingalbeneasca sub atingerea vanturilor aspre si daca vei trai sub acoperisul pomilor ce isi suspina frunza vei stii mai multe.

-Dar stiu si acum…nu vreau sa fiu o toamna.

-Dar vei fi una, cea mai frumoasa din cate mi-au trecut prin plete…

-Ce frumos minti, ca de obicei…jucam scenarii ce niciodata nu se vor implini.

-Nu se stie…niciodata.

-Da ce-o sa zici, ca le vom transpune intr-o piesa de teatru pe vecie ?….nu vreau sa fie toamna .

-Dar vei fi intr-o zi…ca vrei ca nu vrei …si te voi lua cu mine.

-Ce poezie …dar atat va ramane.

-Atunci tu nu stii ca treptat ramurile inimii tale vor inflacara frunzele, si miile de culori indragostite de soare vor pali manate de dor…ca intr-un spectacol ce pare sa nu se mai termine.

-Pare, dar se va risipi totul si cortina grea le va sfarama ,amagindu-le ca o data au fost nu frunze cu flacari pe ram….

-Poate au fost, macar s-au consumat toate pentru o clipa…

-Nu are rost…

-Ba da, fiecare traim prin anotimpuri eu am ales o vesnica toamna, tu inca nu ai ajuns acolo.

-Copila verde si cruda, nu tresari, nu te speria, nu lasa ochii in oglinzi  tremuratoare pentru ca esti anotimpul cel mai gingas .

-Dar…

-Cand vei fi toamna …ma vei gasi acolo.

-Va fi prea tarziu si tu stii asta, mi-e frica de pomii goi de vanturile aspre …

-Ti-e frica sa cresti…dar nu exista cale de intoarcere si atunci iti voi lua barbia in palme spunandu-ti ca buzele tale s-au topit in rosul de frunza …plina de flacara vei fi cea mai frumoasa toamna, intr-un spectacol fara sfarsit …