Minune vie

 

Ai grija ce iti doresti, pentru ca s-ar putea implini.

Nu am crezut niciodata in aceasta fraza pana cand s-a intamplat.
Si e atat de adevarat ca atunci cand iti doresti ceva din adancul sufletului tot Universul contribuie la indeplinirea dorintei tale. Probabil ca sufletul meu a trecut prin apa si foc chin si moarte renviere, a erupt din trup si a fugit descult sa te gaseasca pe tine acolo departe.
Iar Dumnezeu mi-a aratat obrazul carunt al unui nor de zapada ce a cernut mucuri de lumina, am taiat tot si pasii mei ca sa o iau de la capat si dorinta mea s-a implinit…pentru ca a a gasit energia creatoare a unei mari fericiri.
Am trait intr-un vis ce si-a zburatacit aripile moi intr-o realitate, iar pentru cateva secunde ce au avut bunavointa de a se prelungi in ore am fost de-a dreptul fericita.
Am trait acolo pierduta si regasita in umbra genelor tale negre, libera sa privesc oceanul de emotii ce se asezau intre noi precum straturi de miresme tomnatice, acum stiu ca fiecare pas pe care l-am facut m-a adus mai aproape de tine si cu siguranta ca mai pastrezi in piept bataia mea de inima…a unui copil ce a fugit pe un pod primavara, avea ochii in lacrimi de bucurie, soarele lucea in ochii tai, lucea in ochii mei, si tresarea setea unui dor intre venele noastre, aproape si inlantuirea devenea vis. Si fiecare ruga ce se termina in durere a fost ascultata, ani, luni, dimineti, ceasuri, ore, clipe amare, am primit ce-am dorit…si totusi nu ma mai pot opri la timp…as vrea sa te port in palme in fiecare dimineata cand fereastra scapara curgand rauri de minune.
Ai grija ce iti doresti, pentru ca s-ar putea implini…

Mi-am dorit prea mult…si energia mea a intalnit Universul, fetita ce ai tinut-o in brate a respirat lumina, multumindu-i lui Dumnezeu ca pentru cateva clipe a fost atat de fericita…

O data

 

Sarata pe gene apa ochilor tai imi goleste trupul
De mine … de tine,  de acel noi ce nu am fost vreodata
Am uitat sa mai impart lumina peste culorile mele peste cersaful tau…dimineata.
Zambeste la colturile ferestrei o luna…sunt licarire, pentru mine noaptea e rece si tremura cuvantul
Ce-l inghit cu atatea pacate in trup si in suflet se amesteca simtul si crapa pamantul…
De ma va inchide in el pe nesemtite, nu imi atinge mana nu vreau sa-ti simt pe degete mila
Desi le-as saruta pe toate, sa ma botez iar pe pamant cu o forma noua de om, cu chip de femeie
De ma va minti cerul desirandu-mi credinta, am sa orbesc fiindca m-am inecat candva in suspine prin tine…
Nimeni nu ma va ierta, nici un om, nici o pasare,  nici tu sa nu o faci…lasa-ma , eu stiu cata iubire a pulsat in mine…

O data…

Obraji inrositi de emotie

 Cand m-am trezit dimineata, ploaia imi batea la fereastra. Intreaga natura era doar o acuarela minunata in care mugurii verzi asteptau ploaia. Am ascultat cantecul ei gingas, lipindu-ma parca de peretele alb al incaperii, simteam cum imi ploua sub pleoape la fel de marunt, la fel de tandru ca atunci cand ma imbracam in aroma unei veri tarzii.

Picturile de ploaie faceau dragoste pe sticla ferestrei se asteptau una pe alta si se induiosau parca alintandu-se, cautandu-se intre soapte si aripi de secunda.

Mi-am amintit atunci cat de mult am invatat in timp sa iubesc ploaia. Nu stiu de ce, dar nici zilele interminabile de ploaie nu ma mai indispuneau ca inainte, ii ascultam mereu glasul ce nastea soapte, adunandu-se in oceanul imens si fara margini al sufletului meu.

Ploaia imi canta eliberarea, tristetea si scaparea, imi ingrijea buzele arse mangaindu-le delicat suprafata usor trandafirie, imi vindeca trupul ca pe un pamant uscat, un ogor necultivat salbaticit cu o iarba verde si aspra, acolo caii alergau fara ca nimeni sa-i opreasca, acolo libertatea era prima pasare a diminetii. Acolo lumea nu avea capat,si nici nu putea fi cuprinsa vreodata decat uneori la lumina lunii in linia palmei.

Am inteles ca apa cerului era parca predestinata sa isi desfasoare valsul exact in clipele cand aveam mai multa nevoie de ea, sa imi curete trupul ca pe un pamant uscat si salbatic, imblazindu-l din prapastia furtunii in mirajul fermecator si efemer a unui curcubeu.

Astazi a plouat pentru cateva minute, a fost de ajuns sa ma simt ca o ramura uda reflectata intr-un lac, suficient ca sa ma visez fiica ei, a unei ploi fermecatoare  si ea ca o mama sa-mi sarute lacrimile sa mi le stranga in maini, aruncandu-le peste natura…atingandu-mi cu fiecare picatura obrajii inrositi de emotie.

Iti mai aduci aminte cand a plouat ultima data?

 

-Iti mai aduci aminte cand a plouat ultima data?
-Da, cerul scapa rasete si plutiri de ingeri desculti.
-As fi vrut atunci sa iti scriu pe buze cu varful degetelor pline de ploaie.
-Si ce sa scrii?
-Ceea ce nu s-a putut rosti niciodata…si nu va putea fi spus.
-Eu as fi vrut ca ploaia sa se prelinga la vale pe strazi cu stele topite si sfasiate de dorinte neatinse
-De ce neatinse?
-Uneori nu putem atinge atatea…
-Setea asta ne soarbe vietile si ne lasa secatuiti de puteri, ne adoarme pe campuri cu bratele deschise incercand sa primim in noi tot cerul.
Ne adanceste in necunoscut…si ne este atat de dor de ceea ce am fost candva.
-Tu ce ai fost candva?
-Un zambet ce imprastia lumina ploii peste varfuri indoielnice de brazi…
-Secunda atarnata de pendula ceasului
-Tic tacul meu
-As rataci sa ma simt infrigurata de la ploaie si as alerga neoprindu-ma decat dincolo de lume.
-Poti sa o faci….asculta cum soaptele picaturilor se preling precum sunetul rascolitor pe clapele unui pian asculta si primeste
-Ce liniste simpla se aduna.
-Da in fiecare picatura ce se uneste calatorind cu alta, se ating ca buzele risipindu-se…se cauta sa stii…vor sa se gaseasca.
-Unele pier singure…altele nu.
-Apoi poezia ce ajunge peste pamanturi rastoarna cautarile noastre mute, oarbe si surde, ne cheama sa ne vindecam de ceea ce am devenit fara a ne sti, a ne cunoaste.
-Alunecand…tainuita ploaia desira linistea.

Fiecare zi are viata ei

 

Un tren albastru cu pete de rugina …ma ducea acasa…priveam pe fereastra cum pamantul respira trudit, cate mai suporta pentru noi: masinile, cladirile, orasele, pasii mei zi de zi pana si gandurile. Nu ne gandim decat de putine ori la campurile sale de rapita galbena, parca pictate in soare, la cat de batran si istovit ne primeste sa ne odihnim toate sperantele pe a sa intindere, azi avea buzele arse poate din cauza vantului, sau din cauza unei substante cu parfum de scoica rasturnata pe marginea linilor de cale ferata.Eram obosita ziua imi fusese mai mult decat aglomerata, priveam departarile fumurii inchizand ochii…soarele se juca in geamul meu impletindu-mi parca o aura diafana in parul usor balai. Ti-am ascultat atunci din nou glasul, undeva rasturnat pe o patura pufoasa intr-o camera goala, poate chiar intre plamanii mei ce respirau un aer cald si tandru. Era inutil , visele mele pierisera toate sub strigatul ascutit al trenului, se framantau sub linile de cale ferata si zburau in atmosfera ca niste hartii nescrise de nimeni nici de mine macar, tu nu erai acolo, era un compartiment gol si canapelele plusate isi improspatau culoarea doar din pricina unor raze de soare, niciodata nu ai dorit sa vii in tren desi de cate ori ai promis, de cate ori vorbele au palit in lumina unor lumanari, suntem uneori atat de tineri si de cruzi pentru palmele amare ale vietii si totusi ea viata nu ne intreaba …ne ironizeaza  parca intregile experiente, trairile scufundate cate o data intr-o ceata. Am oftat prinzandu-mi parca tipatul mut undeva intre palme, am zarit atunci cum soarele a cazut tot intr-un ochi de apa…stralucea atat de tare, un argint ce se topea intr-o vale de catifea.Cativa ciulini isi proiectau silueta subtite in acea stralucire, jumatate de cer era pe pamant, atunci mi-a batut inima mai repede din cauza unei emotii…simteam cum fragila clipa imi intra prin piele, parca nu reuseam sa imi mai dezlipesc ochii mari de pe fereastra, mereu m-a fascinat apa…si atata lumina cat statea adunata intr-un camp salbatic, intr-o pustietate, era atat de sacru totul de parca cerul a rostit a sa rugaciune si a plans-o acolo, pentru mine era o rugaciune, simpla, primara, nu scrisa, nu citita, nu vorbita doar pictata de un penelul naturii pe buzele uscate ale pamantului o frumusete, o alinare…o cuvantare si o elegie in ochii mei.Umbra palida a unui pasager mi-a tulburat reveria, curiozitatea mea era impietrita, nu am intors privirea sa descopar umbra ce ma tulburase, eram prea obosita, stiam deja ca dupa ce voi ajunge in gara voi pasi incet pe strazi, privindu-mi orasul natal ca pe o harta taiata rupta si dezlipita, nu ma mai grabeam, oricum tot acolo ajungeam…pe acea strada in care copila fiind imi placea sa ma urc in pomi sa sa gust fructele fragede.Ce scurta este viata…ieri parca mergeam in prima zi de scoala, maine voi termina universitatea, viata se deruleaza uneori nu intr-un ritm firesc, parca cu incetinitorul atunci cand ne doare traim cu senzatia ca suferinta ne stagneaza ca zilele sunt lungi, dar dupa ce privim in urma, pasind pe firul amintirilor trecute ni se pare ca filmul se deruleaza prea repede pana se va termina. E un truc, da viata are trucurile ei, o buna iluzionista, unul dintre ele e timpul, poate chiar ar trebui sa ne facem acel timp de 5 minute…

Suierul locomotivei rupea tacerea, rotile se puneau in miscare spre ultima statie prima pentru unii calatori acolo unde ajungeam eu, prima spre o alta destinatie.

Fiecare zi are viata ei, e ca o mini poveste si seara inainte sa iti adormi pleoapele privesti acel glob de sticla pe care il intorci si cad fulgii…acolo parca s-a pierdut ziua, s-a incheiat o poveste, campul, trenul, stralucirea de matase a cerului intr-o balta rotunda in care s-a urzit magia una dintre sutele de povesti ce alcatuiesc labirintul urias a vietii noastre.

Ce vorbesc culorile in asta seara?

Iata ca a venit vremea sa scriu si despre pictura…am neglijat-o prea mult timp, voi atasa si o lucrare, poate mai multe

Ce vorbesc culorile in asta seara?

Ca asteapta pensoane sa le iubeasca…sa le framante, pe o paleta undeva printre striatiile lemnului pal ce le respira…
Culorile ma simt…cum ma sfasai, cum ma doare, sau cum ma inalt, cum plang, cum rad, cum sper, cum visez…le culeg, le impart si le stralucesc atat de coplesitor de parca pictura ar fi inventata pentru prima oara.
Le simt o data cu bataile mele de inima risipindu-se si desfatandu-se pe o panza alba si mangaiata de raza soarelui.
Si cateodata cand lumina se dezvaluie in forma ei primordiala se intampla ceva…ti se risipeste prin palme un fel de magie. Atunci parca nu pictez eu…este altcineva un magician, un iluzionist…un om simplu cu atatea simple lucruri in el dar atat de complexe in diversitatea lor, absolut tainuite, e alta Alexandra, una vrajita de o emotie.

M-a intrebat o data cineva, de unde vin totusi culorile. Cum le amestec, le grupez, le alcatuiesc, asez nuantele, le asortez, adulmec formele sau indraznesc contrastele.
Am raspuns ca nici eu nu stiu…e o taina mai mare decat mine.Tot ce stiu este ca sunt clipe atat de rare, cand ea culoarea se dezvaluie, se imprastie ca un suflet contaminat de o lumina ireala, daca sunt suficient de isteata de atenta si de prabusita in emotia mea diluata ii pot prinde magia pe o panza alba.
Culorile ma conduc pe mine, nu eu pe ele, nu pot fii decat o modesta fiinta ce le simte, le cheama si le dezvaluie…
Si toata asta de la o simtire atat de adanca.Dar m-am nascut pentru culoare si ea s-a inventat pentru mine, ploaia si picaturile ei.
Ce vorbesc culorile in asta seara asadar?
Imi spun ca ma asteapta ca intotdeauna…imi spun sa nu cumva sa le uit vreodata…

Pentru ca sunt singurele care dainuie de acum inainte, singurele pe care nimeni nu le mi le va lua niciodata…

Franturi

 

-De ce razi?

-Ai dintii desenati in soare…

 -Poate l-am gustat dimineata … -Si ce gust are?-Exact ca si gustul merelor coapte…

-Hmm…da-mi o bucata…vreau.

-Nu..tu inca traiesti in primavara, mai trebuie timp …eu am toamna la mine in maini

-Vrei sa zici anii..

-Esti o strengara…Ce stii tu despre mine oricum?

-Ca….eh,..nimic din ce iti imaginezi…ai vazut cum se intind pajistele pline de verde primavara?

-Da e …inceputul

-Inceputul lunilor cu parfum de frunza cruda…

-Asa uneori vreau sa ma intind peste bratele tale moi

-Dar?

-Dar nu pot.

De ce nu poti?

-Fiindca tu traiesti intr-o toamna departe, pe coline risipite cu frunze ce curg ca si gandurile de pe ramuri negre de abanos, pentru ca iti plac pomii dezveliti precum un chip de femie matura, pentru ca ploaia te cheama sa te ascunzi in stropul ei rece si greu ca o rasuflare…

-Mdaa, dar vei deveni toamna.

-Mai trebuie sa cresti si verdele ochilor tai sa se ingalbeneasca sub atingerea vanturilor aspre si daca vei trai sub acoperisul pomilor ce isi suspina frunza vei stii mai multe.

-Dar stiu si acum…nu vreau sa fiu o toamna.

-Dar vei fi una, cea mai frumoasa din cate mi-au trecut prin plete…

-Ce frumos minti, ca de obicei…jucam scenarii ce niciodata nu se vor implini.

-Nu se stie…niciodata.

-Da ce-o sa zici, ca le vom transpune intr-o piesa de teatru pe vecie ?….nu vreau sa fie toamna .

-Dar vei fi intr-o zi…ca vrei ca nu vrei …si te voi lua cu mine.

-Ce poezie …dar atat va ramane.

-Atunci tu nu stii ca treptat ramurile inimii tale vor inflacara frunzele, si miile de culori indragostite de soare vor pali manate de dor…ca intr-un spectacol ce pare sa nu se mai termine.

-Pare, dar se va risipi totul si cortina grea le va sfarama ,amagindu-le ca o data au fost nu frunze cu flacari pe ram….

-Poate au fost, macar s-au consumat toate pentru o clipa…

-Nu are rost…

-Ba da, fiecare traim prin anotimpuri eu am ales o vesnica toamna, tu inca nu ai ajuns acolo.

-Copila verde si cruda, nu tresari, nu te speria, nu lasa ochii in oglinzi  tremuratoare pentru ca esti anotimpul cel mai gingas .

-Dar…

-Cand vei fi toamna …ma vei gasi acolo.

-Va fi prea tarziu si tu stii asta, mi-e frica de pomii goi de vanturile aspre …

-Ti-e frica sa cresti…dar nu exista cale de intoarcere si atunci iti voi lua barbia in palme spunandu-ti ca buzele tale s-au topit in rosul de frunza …plina de flacara vei fi cea mai frumoasa toamna, intr-un spectacol fara sfarsit …