Prin albele panze…

Corabia mea este o petala de soare, cateodata ma las cuprinsa de bratele raului ca intr-un hamac. Te legeni usor atingand pe creasta muntilor visele inzapezite in nocturn. La amiezi mananci cirese coapte ce iti pateaza cu firisoare sangerii albul panzei de in. Am stat si m-am gandit intre panzele albe ce am devenit astazi in oglinda de ieri…si de ce imaginea numai corespunde? Poate mai profund decat imaginea nu corespunde nici senzatia, nici acel tu moale si cald, inghenunchez pe un covoras de iarba dura si aspra, imi zgarii genunchi si ma inchin in templu. Cu semnul sfintei cruci semn ce-l stiu din copilarie imi zic iertari si nemuriri, sopate si rugaciuni, zbor, tamaie si inlantuire. In leaganul trupului meu inima vasleste spre poarta caderii, poarta visarii, si poarta regasirii. In sute de porti ma port eu, si doar la una singura voi poposi cu rugaciunea prin albele panze, sub miezuri aurite de nuca.

 

 

Pene de fildes

Cand dimineata se ridica in aburi transparenti ma trezesc sa te intampin. De fiecare data langa fereastra, imi umplu retina in culorile cerului, uneori ploua dezlantuit ca in zilele cand plutesc baloane de spuma pe degete, alteori albastru straluceste si norii albi de hartie asteapta sa fie scrisi. Nu am stiloul sa-i vars cerneala, nu am penelul sa-l inmoi prin mine, dar am gandul ridicat din suflet ca un miez de lumina.
Mangai printre siragurile diminetii pleoapele tale.Te-ai trezit? Oare pe blocurile nesemificative ce le zaresti pe geam, e un porumbel de zapada ca la mine? Oare frunza pomului iti arata cum se joaca cu varfurile dintate pe chipul cald de vant? e verde, sa cobor pe treptele diminetii ca o atingere, e alb, sa ma odihnesc cu pletele ravasite peste umerii tai.
Oamenii trec si doar reflexia mea in fereastra tremura uda, doar ochii mei se aprind pierduti intre orbitoare firmituri de dorinte, doar ei se inchid, ca sa sfarseasca fierbinti in tandretea emotiei,doar mana mea isi strange pumul, si il duce ca un bulgar ghemuit de sperante catre inima. Sa o aud…daca mai bate, daca sunt vie, nascuta faptura ce printre culori isi traieste toate nebuniile. Doar buzele mele se framanta…asteptand, doar trupul meu se infioara cand porumbelul de zapada a dorit sa fuga de lume in ceruri, nicaeri si totusi punct de fildes undeva departe, doar el…si cu mine. A lasat in catifeaua albastrie pana din fulgul sau ce poarta nume de trup…o observ cum se leagana ca o petala proaspata. Adorm pleoapele, cand le voi deschide ai sa o prinzi in palme, in drumul tau cu pasii spre cautari flamande spre torte ce tin visele treze.
Doar eu mai fug dimineata, cu picioarele ude in parcuri, doar eu imi complic fiecare clipa si o sa se scurga inauntru, sa ma inunde apele sa nu ma impotrivesc sa fiu cu gust de emotie pura si salbatica, sa fiu culoarea ce o porti astazi pe haina…Zaresti lumini sau poate umbre?..Doar eu vreau sa fiu acum vederea ta, sa vad ceea ce tu privesti, oamenii, strazile, orasul in zorii inceputului.E fierbinte soarele, danseaza luna in alta parte. Oare tu stii…oare tu stii? Cum te intampin eu in fiecare dimineata…la geam desculta si stiu ca treci pe acolo…ai prins in palme pene de fildes.

Doua

Lumina a incaruntit. Pe fereastra gladiolele infloresc desi mi-e toamna parca in inimi.
Astazi am doua inimi si ambele apartin spiritului meu in ambele exista Alexandra. Una e lipita in trup si se zbate. Ii aud murmurul ii ascult bataile pulseaza de viata si are culoarea rozelor in amurg . Alta imi sta in maini e carpita si veche e ciuruita, prin gaurile ei ploile au curs fara a mai stii daca cu vreun rost sau nu. E crapata si roasa dar bate, in degetele mele ce inca mai retin picatura sa de viata. Poate ca peretii camerei au vazut ingerii de aseara. Eu nu i-am mai vazut am inchis ochii si mi-am umezit cu rasina de chihlimbar buzele, mi-am aruncat pletele lungi peste alte drumuri, peste drumuri ce nu raspund atat de simplu la intrebari, iti ascund raspunsuri si indicatoare, iti arunca ceata sa te prelinga in bataia suava a unui asfintit. Dar in urma mea ingerii mi-au ingrijit inima din palme. Au cusut-o au inadit-o si nu au lasat-o sa moara.
Dimineata mi-am gasit doua inimi batand, m-am gasit pe mine pulsand de viata in doua organe vitale, in doua locuri in doua cuvinte: da si nu, in doua chistoace de tigara ce lasa mucuri unul alb celalt negru, in doua izvoare ce nu au acelasi curs, dar acelasi izvor. M-am gasit in doi arbori unul tanar abia rasarit, altul batran nutrind moartea, in doua carti una are un happy end …cealalta Anna Karenina.
M-am gasit in doua picaturi de apa, una e rapita din cer, a doua adoarme pe marginea genelor negre, m-am gasit in doua oglinzi: una arata chipul meu pictat cu delicatete, cealalta imi reflecta framantata imaginea, m-am gasit in doua secunde una a fost zambet…cealalta pierderea lui…m-am gasit in doua priviri…una e a ta acum cand ma citesti, literele mele sunt pe retina, cealalta a cerului, m-am gasit in doua sintaminte unul taie celalt inalta, m-am gasit in doua inimi…una e inauntru…una e in palme.
Am doua inimi…si trebuie sa aleg doar una, de ce nu le pot primi pe amandoua?

Semne

Prin sufletul meu a trecut un stol de lebede cu gaturi de sticla

de atunci tot ce ating in emotie si dragoste se infiripa…

prin sufletul meu a trecut candva un crivat dalb cu ochii de mireasa

de atunci prin orisice iarna gonesc cautandu-mi in maini acel acasa…

prin sufletul meu au trecut odinioara primaveri ce tac si toamne despletite, moi

de atunci in orisice imbratisare ma pierd intr-o vecie parca pentru amandoi

prin sufletul meu au trecut ploi fara urme si ploi ce-ti bat pe tample sfioase juraminte

de atunci in fioruri ma invelesc sub taina ochilor cand cerul e - un joc fierbinte…

 

prin sufletul meu au trecut candva culori azvarlite si lumini tremuratoare-n miazazi..

de atunci mereu ma intrec prin poiene crude si verzi cu verbul a iubi…

 

prin sufletul meu au trecut fulgeratoare suferinte si azvarliri de naprasnica furtuna

de atunci cand buzele-mi sunt invinetite, lacrimile sub pleoape plang si la un loc se aduna…

prin sufletul meu a trecut candva tot ce numim copilarie cu atingeri de caise si gusturi de cirese

de atunci am tot ramas copila cu ochii mari, cu pasii rari sub frunze de macese…

 

 

Cerul se poate atinge numai cu privirea…

 

Departe dealurile albastre verzui viseaza, e un amestec de nostalgic pitoresc cu un diurn amnezic. M-am intrebat astazi cum toate gandurile pot fi atat de departe in albastrul neclintit al dealului si atat de aproape soptite pe degetele mainii ce se lipeste de geamul masinii.Viteza, campurile se zaresc tot mai fumurii pana cand insusi privirea mea le pierde culoarea, forma si dimensiunea napustindu-se cu infometare spre cer…iar intre camp si cer stralucea o nemiscatoare dorinta catre atingere, a atinge macar aerul de deasupra pomilor cu buzele coapte lucind a cirese de iunie. A razbate increngatura vegetala si a te sui putin pe firul de ata ce atarna ca un pendul intre cer si paman. Intre cer si pamant acolo unde deasupra fasiei de nevazuta nemarginire sunt straturi de culoare de nuanta si de forma de parfum si de gust. Ochii se aprind incorporand in ei toata natura ce reusesc a o cuprinde asa mari si istovitori, si ca un copil imi lipesc nasul de fereastra reusind a vedea ceea ce parca isi schimba substanta pe secunda ce trece, isi schimba sunetul din coarda si se deschide precum o crapatura ce salta in mugurul ei lumina.

Si daca tot mi-am asezat ochii pe varful pierdut al ultimelor clipe, mi-am zis ca imi pot atinge pamantul la fel de simplu, precum ti-as atinge acum in secunda aceasta cand tu ma citesti palmele cu multa caldura…fara frica, fara durere, doar cu lumina.

Insa in acelasi timp, ochii-mi insetati de ploaia cea mai albastra cu putinta vor cauta cat mai atent si pur prin albul norilor eterna asteptare ce misca in trup fiorul leaganului de dor.

Si daca pot atinge pamantul meu cu mainile astea doua si cu talpile mele, sa-l calc zile si ore si ani, inseamna ca legatura dintre acest fragil echilibru e poate mai puternica decat ne inchipuim. E funia ce ne aminteste ca pamantul nu plange niciodata, asteapta sa fie plans cu ochi de copil cu ochi de femeie cu ochide scoica o data cu ploaia de primavara.

In cercul inimii mele astazi a fost tacere, si invartindu-se pe axa usoara mi-au curs pe geamul masinii stropii mici ai dezmierdarilor tale indepartate. Si cand deasupra am cutezat sa mai privesc oceanul…mi-a fost teama ca-n maini nu am sa-l pot cuprinde vreodata. Dar tot atunci am regasit undeva prin imaginatie o mana a luminii ce a invelit-o pe a mea in ghemuri de raze…atunci am stiu ca cerul meu se poate atinge numai cu privirea…

Pe acoperisuri de sarma

Pe acoperisuri de sarma pasarile nu zboara niciodata, se odihnesc in ciusmeaua timpului in aripa pufului sur.
pe acoperisuri de sarma rugineste clipa ca o bucata de frunza dezrobita de ramul de care se purta candva
pe acoperisuri de sarma cerul se arunca in gol ca un nebun cu ochii cuminti deschisi peste pleoapele adormite in pana de culoarea prunei
pe acoperisuri de sarma ploaia cutreiera mirosind a otel iute si dur, prelingandu-se in streasina unei ferestre albastre
pe acoperisuri de sarma pasii mei franti stralucesc in picaturi de sange, sub talpa luminile ard adevarul ascuns de ei toti
sub acoperisuri de sarma lumea otraveste aerul cu o singura pocnitura, o singura cheie suspusa mecanic aceluiasi joc
sub acoperisuri de sarma verile nu se termina nicioada, sunt veri de carbune verde, sub ochiuri de cuvinte prinse intre rugaminti
sub acoperisuri de sarma pasesc sa nu pier si pier ca sa pasesec catre aceasi ultima secunda…

Ai obosit?

Rasaritul s-a strecurat tip til cu degetele manjite de spuma norilor grii-albastrui. Cand s-a deschis dimineata raceala s-a scurs dintr-un ibric de metal cu luciri de cometa. Ziua se deschide pe fereastra ca o viziune a unui taram pustiit si cateodata totul se soarbe intr-un vartej, incat nici cea din urma amintire nu vrea sa te mai bantuie. Intampini un blocaj si te simti oricum prea slabit parca sa te mai metamorfozezi intr-un minut in care sa traiesti cu sufletul la gura. Tu care odinioara visai, tu care odinioara zambeai, tu care odinioara iti placea sa-ti asculti respiratia si bataia de inima cum parca izbucneste intr-o picatura de lumina, tu care prindeai in tine forma rasaritului pe varful buzelor si apoi o inghitiai ca pe un fruct rosu aprins…si acum acelasi tu intr-o camera ce isi dezbraca hainele in aura rasaritului de gustul oricarui inceput…sa fie oare ploaia de vina, sau ai obosit sa te mai misti cu fierbinteala in propriu tau trup in propria ta minte….si incercuindu-te frica, cu genele prabusite iti cauti raspuns la o singura intrebare…ai obosit sa-ti  mai simti propia viata?

 

 

 

 

 

 

 

Teama de a fi…tu

Teama ca…pe buzele ploii clipeste licoarea ce nu mai vindeca…anii
Teama ca va veni o dimineata cand singur te vei trezi, parca pentru prima oara nascut in lume.
Teama ca oameni nu sunt asa cum ai crezut, dar oare care-i teama cea mai cuprinzatoare, ca oameniii nu sunt cum ai crezut, sau ca tu nu esti asa cum ai crezut?
Teama ca…la capat de drumuri te vei apleca si iti vei gusta cu umilinta cu ecouri de durere…esecul.
Teama in care ne confruntam, intr-o oglinda: Binele sau raul? Prapastia dintre ele e mai mica decat ne inchipuim, suntem zi de zi intre ele, ca o picatura de sare amara
Teama ca nimeni nu iti va mai oferi caldura, ce pe brate si-a insirat siragul de lumina ucigator de tandra
Teama ca vei dezamagi oameni, idei,vise si propria ta constiinta.
Teama ca va veni o zi cand vei spune…imi pare atat de rau, dar timpul numai curge pentru odinioara si poate…daca…
Teama de a sopti atunci cand simti ca arde cerul…un simplu cuvant ce spune mi-e dor…
Teama de a chema fericirea, pentru ca ea se va sfarsi candva ca un apus absorbit de noapte.
Teama de a spune rugaciuni, pentru ca e posibil ca ele sa nu se indeplineasca, este preferabila tacerea
Teama de a te uita pe tine insuti in palma celuilalt, teama de a suferi, de a iubi, de a trai….si teama de a renaste…teama de a fi…tu

Tacerile din aceasta seara

Stim oare unde se sfarseste granita intre iubire si obsesie, intre tacere si murmur, intre suspin si zambet…intre umbra si lumina?
Cateodata stau si ascult tacerile camerei, ale aerului ce isi indreapta tinta catre plamanii mei, tacerile zabovesc pe muschiul ghiveciului de pe balcon, se amesteca cu nuanta verde din ochii mei si exploreaza nu de putine ori in  ochi  grauncioare rotunde ce tremura pe obraz
Am ascultat si in aceasta seara tacerile, cu genunchi mazgaliti cu o carioca neagra, am desenat o stea, pe pielea alba.
Nu stiu daca renastea intr-o galaxie ce purta titlu unui roman scandinav, sau daca se stingea peste pielea catifelata atinsa de dulceaga privire in zorii inca neaburiti.
Nu stiu daca eram copil sau femeie, imi priveam mainile cu o curiozitate nestapanita, si liniile palmei cutremurau parca linistea cu semnele lor de intrebare, virgule, puncte ce nu se mai opreau, litere, cifre, zile …luni.
Sa te mai am in piept ca pe ceva atat de nou, sa te mai prind de mana soptind acasa …ar fi iar atat de mult…sa ma adun sa imi acopar buzele cu palmele oftand, sa sterg steaua de pe genunchi, sa o las acolo?…e si asta o decizie, una mica si oarecum nesemnificativa, simbol al unui mugur naiv cu aripa verde de copil.
Intotdeauna voi aluneca inspre taceri, recunosc firmituri de departe, si din noi, cortina serii aluneca peste pleoape, nu rasuna nimic, pana si inima tace, neocolita insa de griji, se compun pe ecrane uriase culori si spatii, o casa unde am visat sa fiu…mi-e teama, ma aplec sa culeg de pe covor o petala alba, vreau sa mai vii ca atunci, tacerile aspre subtiaza visele moi, tacerile aduna cuvintele doar ca sa le imprastie, tacerile ma plang astazi intr-o barca de sticla, vreau iarasi spre tine, desi poate nu ar mai trebui sa cer nimic…

Candva pe Ada-Kaleh

Am simtit intr-o seara o usoara unda orientala, pufaita printre obrajii ninsi cu migdale caprui.Gandul meu si-a gasit refugiul pe limbi de pamant in mijlocul Dunarii albastre.
Candva pe Ada -Kaleh am pasit, am alunecat usoara pe nisipul fin dintr-o barca, apele faceau valuri mici, framantandu-si idealurile in care se oglindea mareata cetate.
Parfumul nisipului cald si fierbinte sorbit de soarele cald se amesteca cu cel al apei, pietrele vinetii straluceau ca giuvaiere. Stradutele inguste erau culuare de matase, arborii rodnici isi aplecau frunzele intre genele vantului placut. Nu stiu ce te fascina mai mult…notiunea de paradis pierdut, fascinatia unei lumii cuceritor de exotica, oamenii si casutele pitoresti.
Am baut cafea fiarta pe nisip si mi-am lipit degetele de la gustul dulce al baclavalei turcesti, deasupra cerul albastru a capatat nuanta de piersica, apoi de petala de trandafir, barcile se leganau, cocosii cantau in timp ce clipele se amurgeau una pe alta imbratisand insula la sanul cerului.
Trupul insulei era mangaiat de apa batranului fluviu, trupul era o iubita prea frumoasa adorata de zei, de apa si de locuitori. In fiecare dimineata si seara atunci cand cerul isi revarsa sclipirea in apele limpezi, sufletul Danubiului regasea netezimea pielii cafenii a insulei, faceau dragoste intre coardele unui instrument muzical, in parfum de rodie coapta si rosie, in culoarea castanie a cafelei, in mireasma de tutun.
Pe acest trup datator de frumusete isi duceau viata neam de turci si alte natii, acolo se odihneau pasarile printre coroanele ce fosneau poeme nescrise de indragostiti, dar ascultate de cei care pot auzi glasul tainic al naturii.
Barcagii colindau apele, in timp ce seara se asternea ca o pulbere aurie peste insula, cafeaua clocotea intr-un ibric, trandafirii infloreau mult prea idilici poate, la fel ca si gandurile mele ce au scris aceste randuri.
Voi inchide ochii sa lipesc pe retina ochiului verdeata dini Ada-Kaleh, o iubita a fluviului, mangaiata de valurile sale cenusii, verzui sau albastre…senintatea unui loc astazi pierdut…si totusi eu simt cu certitudine ca odinioara am fost pe Ada-Kaleh.