Simple ganduri.

 

Inca o noapte va trece stiu asta, cum trec zilele atat de rapid ca niste valuri inspumate ce isi strecoara visele prin colturi de stanca. Liniste in palma iernii stau cararile pe care am pasita copila desculta in alb cu picioarele tip til, cu ochii intrebatori ascultand bataia unei inimi ce rasarea in raristea sagetata de primul amurg rosu.
Insasi iarna se deghizeaza ca un magician in chip de copilarie, imi face obrajii rosii palmele reci si curate caut pulberea de zapada.
In camera este o tacere fireasca, patul e rascolit de urmele trupului meu ce s-a odihnit la pranz intre asternuturi ca un palmier intre dunele de nisip, creioanele isi ridica ochii negrii dintr-un pahar transparent, ochii mei zambesc paliti de oboseala si totusi vioi intr-un colt de oglinda.
Mi-e dor sa tin un penel in mana, hai sa dansam vrei?. Sa il impodobesc in culoare si el sa ma stinga pe mine si eu pe el, sa ne stingem doar ca sa reinviem intr-o pictura ce sta calda precum capul tau visator si plin de plete pe bratele mele…e cald si acolo…e calda si pictura fiindca in inlantuirea de forte nemaivazute se imprastie lumina.
Imi strang intre degete  pensonul, ii probez primii pasi de dans in palma imi lasa linii moi si adanci, e placut ca o matase fina, il pun apoi  la loc in vasul de lut ce imi aminteste de radacina bradului de chemarea muntelui de ia alba si de mainile iscusite care l-au creat, ma cheama la ora asta, e asa tarziu, nu am aici culori sa-i potolesc setea, va trebuie sa mai astepte inca un pic. Genele mele se apleaca obosite, as vrea sa merg la Academia de Arte, sa imi aseze modele in fata sa desenez si apoi sa pictez naturi statice, peisaje, portrete, nuduri,voi fi acolo stiu asta, voi studia, invata si voi persevera, mangaiata de culorile mele.

Ce vorbesc culorile in asta seara?

Iata ca a venit vremea sa scriu si despre pictura…am neglijat-o prea mult timp, voi atasa si o lucrare, poate mai multe

Ce vorbesc culorile in asta seara?

Ca asteapta pensoane sa le iubeasca…sa le framante, pe o paleta undeva printre striatiile lemnului pal ce le respira…
Culorile ma simt…cum ma sfasai, cum ma doare, sau cum ma inalt, cum plang, cum rad, cum sper, cum visez…le culeg, le impart si le stralucesc atat de coplesitor de parca pictura ar fi inventata pentru prima oara.
Le simt o data cu bataile mele de inima risipindu-se si desfatandu-se pe o panza alba si mangaiata de raza soarelui.
Si cateodata cand lumina se dezvaluie in forma ei primordiala se intampla ceva…ti se risipeste prin palme un fel de magie. Atunci parca nu pictez eu…este altcineva un magician, un iluzionist…un om simplu cu atatea simple lucruri in el dar atat de complexe in diversitatea lor, absolut tainuite, e alta Alexandra, una vrajita de o emotie.

M-a intrebat o data cineva, de unde vin totusi culorile. Cum le amestec, le grupez, le alcatuiesc, asez nuantele, le asortez, adulmec formele sau indraznesc contrastele.
Am raspuns ca nici eu nu stiu…e o taina mai mare decat mine.Tot ce stiu este ca sunt clipe atat de rare, cand ea culoarea se dezvaluie, se imprastie ca un suflet contaminat de o lumina ireala, daca sunt suficient de isteata de atenta si de prabusita in emotia mea diluata ii pot prinde magia pe o panza alba.
Culorile ma conduc pe mine, nu eu pe ele, nu pot fii decat o modesta fiinta ce le simte, le cheama si le dezvaluie…
Si toata asta de la o simtire atat de adanca.Dar m-am nascut pentru culoare si ea s-a inventat pentru mine, ploaia si picaturile ei.
Ce vorbesc culorile in asta seara asadar?
Imi spun ca ma asteapta ca intotdeauna…imi spun sa nu cumva sa le uit vreodata…

Pentru ca sunt singurele care dainuie de acum inainte, singurele pe care nimeni nu le mi le va lua niciodata…