Despre renuntare, remuscare si incertitudine…

 
Vorbeam intr-o seara cu o prietena, se simtea foarte rau datorita unor experiente de viata amarui, si ce era mai trist e ca nu mai putea schimba nimic. Ni s-a intamplat de multe ori sa nu mai  fim stapani pe o situatie, sa nu folosim cuvintele adecvate, atitudinea, sau pur si simplu acea conjuctura, acea situatie debusolanta se termina mai mult decat rau.

Abia dupa ceva timp ne dam seama daca cumva s-a gresit, si unde? cand ? cum? ce s-a petrecut de fapt cu noi? cu ceilalti, cu lumea in care traim?
De nenumarate ori am auzit oamenii spunand: “Daca realizam, daca ii spuneam…daca.” “Daca” devine cel mai puternic sunet intr-un cantec lung si obositor.

Oare cand e bine sa renunti? Unii dintre noi renuntam atat de usor, altii mai greu, altii deloc agatandu-se parti bune din viata de ceea ce a fost candva. O iubire pierduta, o vorba spusa necugetat, sau o decizie neluata la timp, decizie care putea schimba totul. De fapt cine coordoneaza asta? Noi, noi cu propriile nostre deciziii? Destinul? Circumstantele? Viata? Imprevizibilul? Universul?…Toate la un loc?

De ce ne macina aceste oribile remuscari pe la ore tarzii in noapte? e ca si cum am lasa apa unei mori sa cada peste gandurile noastre umplute cu pagini de trecut..traim din nou aceleasi dureroase agonii doar pentru ca nu am facut acel ceva la timp, sau nascocim scenarii in nopti fara somn la povesti ce au ramas cu un final neelucidat, de fapt daca au avut vreun final, pentru ca noi continuam uneori finalul in mintea noastra asa cum consideram ca avea sanse, sau nu sa se implineasca.

Si apoi incertitudinea ce urzeste alte aspecte ascunse, sa nu mai privim atat de des si mult inapoi.
Legatura cu trecutul nu va putea fi rupta niciodata, nu ne putem transforma brusc peste noapte in niste fiinte ce nu au nici macar o amintire, dealtfel ele sunt singurele pagini ale trecutului stins pe care le purtam cu noi toata viata: triste, frumoase, amare, dureroase.
Fac parte din tezaurul nostru nu le putem pierde…desi atunci cand suferim am vrea sa uitam tot ce am trait pana atunci sa nu ne mai amintim nimic, sa ne nastem a doua oara.
Atunci cand e bine sa renunti la acel …ce puteam sa fac daca…? In clipa in care chiar nu mai se poate face ceva, si nu ne mai agatam decat insusi ruina trecutului, nu mai exista nici un strop de flacara doar cenusa imprastiata in mintea noastra.

Cel mai bine ar fi sa primim in noi lectiile trecutului si sa nu mai ajungem niciodata sa spunem asta, dar este aproape imposibil deoarece sunt fractiuni de secunda in care chiar nu constientizam pe moment criza sau situatia. Daca circumstantele si situatiile ne sunt insa favorabile sa facem orice, absolut orice din acel ceva. E mai bine sa zicem : “Am facut tot ceea ce se putea face” decat ” Nu am facut nimic”.

Nu vom sti niciodata poate, de ce s-a intamplat asa, unii se multumesc sa traga linie si sa spuna: Asa a fost sa fie, viata, destinul, oamenii, raspunsuri simple, altii se terorizeaza in continuare intr-o incercare dureroasa si nereusita de a dezgropa raspunsuri. Sa luptam atunci cand inca mai putem. Si sa renuntam atunci cand ne agatam de tot ceea ce inseamna trecut. Sa ne curatam de balastul inutil si sa ne propunem noi etape de escaladat…muntii ne asteapta, trebuie doar sa nu ramanem hipnotizati si tristi la poalele unui  singur  munte ruinat.

Desi nu sunt o cititoare a cartilor scrise de Paulo Coehlo, mi-am amintit de un fragment din “Zahir”, printre putinele fragmente care imi plac din acest autor :

“De aceea e aşa de important să laşi anumite lucruri să treacă. Să le dai drumul. Să te desprinzi de ele.  Oamenii trebuie să înţeleagă că nimeni nu trişează, uneori câştigăm, alteori pierdem. Nu aştepta să ţi se dea ceva înapoi, nu aştepta să ţi se recunoască efortul, să ţi se descopere geniul, să ţi se înţeleagă iubirea.  Încheie nişte etape. Nu din orgoliu, din neputinţă sau mândrie, ci pur şi simplu pentru că acel lucru nu se mai potriveşte cu viaţa ta. Închide uşa, schimbă discul, fă curat în casă, şterge praful. Încetează să mai fii cine erai şi transformă-te în cine eşti!”

Paulo Coelho - Zahir

Camp de lupta in inima de copil

  colind astazi centrul orasului pietruit si sufocat de luminile artificiale…cateva faruri de la masini imi orbeau ochii inghetati de un vant rece.Cate s-au schimbat..nu le mai gaseam rostul de odinioara, parculetul din fata primariei se micsorase si cladirile pareau cuburi de lego pierdute pe un camp de lupta in inima de copil.Se lasa seara atat de rapid se aseaza ca o bufnita al carui zgomot de aripa e insesizabil datorita penajului moale si…se agata pe ramuri de brad verde.

Imi era totul atat de strain pana si prezenta mea obositoare pe strazile binecunoscute,candva pe aceleasi pietre calcam in drumul spre scoala.

Erau dimineti ploioase si ma uitam cum pietrele trotuarelor capatau o nuanta galbuie datorita luminii de neon, numaram fiecare piatra pana cand ajungeam la destinatie.

Acum le strabateam rapid cu privirea fara a ma gandi la colturile fiecaruia si la culoarea prafuita sau tipatoare, erau nesimnificative, elemente nereusite de a “infrumuseta” decorul.

La un moment dat am avut impresia ca plutesc eram o straina ce se infasura intr-un palton negru mergand drept si cu pasi rari ducand piciorul unul inaintea altuia intr-un mers spontan si deloc impleticit,ca odinioara, cu ochii atintiti undeva departe si gandurile sfaramate ca niste petale alungate de vant…

Pe minut ce trecea simteam cum ma incomoda totul…si cat de departe eram de locul unde crescusem…si cat de departe ma simteam de acasa.

Acasa era o cutie de chibrituri care aprindeau flacara prin venele mele, acasa era o cutie cu lapte…cu un desen stangaci mazgalit de copii frumosi cu obrajii rosii,acasa insemna mainile tale…si nimic mai mult…acasa poate nu voi ajunge niciodata…

Ma ingramadeam sa imi fac loc prin cativa trecatori…pe usa magazinelor scria inchis, tipic pentru orasele mici…inchis era si cerul incat nici o stea nu indraznea a izgoni solititudinea si imaginea fantomatica a blocurilor..racoare si prezenta incetosata si buimaca a unor batrani cu vieti risipite si goale

In sfarsit am ajuns pe straduta mea ingusta si rece, la fel cu pasi mari si fermi, picioarele mele ma duceau intr-o directie in care sufletul meu se zbatea silindu-se sa spuna nu, as fi vrut orice numai sa mai aprind o flacara dintr-un chibrit pe cerul noptii, as fi vrut orice numai sa ma mai simt pentru o secunda acasa..in linistea serii…pasii mei se rataceau unul cate unul…nelasand decat urma gandurilor degerate de bruma…

A …nu promite.

-  A promite…un cuvant prea mare uneori, pentru o inima atat de mica.De ce uneori ne jucam pur si simplu cu aceste  cuvinte, negandindu-ne unde pot sa ajunga de fapt …e atat de usor sa lasi buzele  sa rosteasca si vise si promisiuni…fara a le duce insa la bun sfarsit. Sttt, nu imi promite nimic…nici ca va fi bine, nici ca maine o raza de soare va strafulgera acoperisul odihnindu-se pe a mea perna dimineata, pentru ca amandoi stim ca s-ar putea sa fie ploaie aspra si rece ,nestapanitoare si goala …nu imi promite nici vise ce tin de tine, sa zicem ca in secunda in care mi-ai zis da, ai crezut, dar cand s-a facut minutul ai uitat, lasa-le, da pe ele, cuvintele .Ascunde-le intr-un cufar mare si pune-i lacat, nu ai invatat ca tacerea si gestul conteaza mai mult uneori?…nu ai invatat ca a promite e ca si cum ai rupe o bucatica din tine si ai pune-o in mainile celuilalt, asigurandu-i si alimentandu-i o speranta .Nu ai inteles ca oamenii cred in puterea cuvantului?…Nu , nu vreau sa imi promiti…pentu ca stiu ca niciodata nu vei implini nimic …sa materializezi cuvintele prin fapte .Pentru ca nici nu astept…nimic de la nimeni…numai astept ca odinioara…cuvintele tale sunt efemere ca o pana inghetata.

De zi cu zi

Liceenta, planuri ,proiecte, hartii…final ce se apropie cu pasi repezi…ieri eram in primul an de universitate, azi se apropie sfarsitul ultimului an.Ce voi alege pana la urma?…Am poate de unde sa imi aleg…drumurile, sunt mai multe ,ce nu stiu este unde vor duce ele pana la urma, mi-e frica sa nu aleg gresit ,banuiesc ca tuturor ne este din cand in cand , si poate din cauza acestui sentiment apasator ca se apropie acel ceva, aman gandurile si le las pentru mai tarziu,mai este timp sa aleg, poate insa si destinul imi va da o mana de ajutor si le va aseza si de la sine, poate intuitia mea va fi mai agila indreptandu-ma exact acolo unde chiar trebuie sa fiu, poate ca la capatul acestei calatorii intradevar voi fi multumita.

Zahar brun

Totul se termina deoarece a inceput candva. Cine a terminat primul de umplut foaia alba? Cu linii paralele, linii stangi, linii drepte, sfere, cuvinte lipsite de simbol?…poate ca nu, foaia a zburat de pe noptiera pe care era  asezata intr-o tresarire frageda de vant iernatic.
Poate ca ai rupt-o bucati dupa ce ai scris pe ea o poveste in care nu credeai nici tu…sau poate pur si simplu ai impaturit-o intr-un buzunar si ai uitat-o acolo, la fel cum ai vrea sa uiti tot.
Si as vrea sa citesc totusi foaia acea alba, incercand a citi bucati din tine, adevarate sau nu.Ma intreb daca voi afla vreodata?.Mai  impaturit intr-o matase alba si m-ai ascuns in buzunar, eram o cheie ce deschidea…stii tu acea usa.
Eram un cerc pe care il atingeai la suprafata si se umplea firesc si fara cale de intoarcere cu un suflet mai plin ca niciodata….
Imi puneam rezemat capul sa aud cum vibreaza coarda de chitara, si ecoul imi ramanea intepenit parca secole in mintea mea acoperita cu zapada ce nu era decat o mantie de praf brun, imi inchideam ochii, sa mai pot vedea macar o data ca am putut trai si altfel decat eram obisnuita pana atunci…
Au trecut ore? ani, secole?.Timpul ne-a adancit…purtandu-ne catre nicaeri.Tu ai ales sa arunci cheia din buzunar atunci cand ai gasit alta cheie pentru alta usa….ce nu vei sti niciodata este ca nici macar nu aveai nevoie de cheie….era doar pretextul ori  hai sa zicem simbolul.
Nu a mai contat prima zapada peste siragul de ganduri si vise amortite de frig, nu au mai contat literele azvarlite fara suflet pe albul pur al foii.
Nu  am pierdut nimic, din ceea ce am avut odinioara?.Nimeni nu a pierdut nimic?,nici ore nici ceasuri cu limbi de foc, nici sperante nici vise.Ti se pare putin?.
Daca vei privi in tine vei stii ce ai pierdut, sau poate finalul te va gasi batran ca si mine nestiind de ce sau cum.
Noi alegem ce foi vrem sa scriem, ce usi  vrem sa deshidem, poate intr-un final vom alege cu totii bine, sau nu vom mai alege de loc…zahar brun in loc de zapada …