Cateodata stau si ma gandesc de ce ma chinui, de ce mereu aleg lucrurile complicate, si nu pot macar o singura data sa aleg calea cea usoara.

Pentru ca iubesti lucrurile complicate, imi raspund peste cateva secunde ce nu au apus inca .Pe masa cursuri scrise, pe lemnul de culoarea mierii se reflecta un pahar cu inocente lacramioare.

Ma apasa in suflet aceasi valvataie, si nu reusesec sa ma deznod, caut iesire aducandu-mi degetele la tample, sprijinindu-mi bratele pe birou si inchizand ochii cu ingrijorare, in mine batalii,si batai de inima, un camp arde parjolind iarba uscata, o alta verde pe deal se inalta, o parte din mine sufera, pe cand alta ar vrea sa creasca undeva intre bratele tale, sa fie verde si nestapanitoare si sa guste din roua de zapada topita. Mi-e frica ca poate nu am sa te mai revad vreodata, mi-e frica de ceea ce simt, mi-e frica ca va trebui sa imi parasesc toate obisnuitele locuri, tabieturile, limba pe care o graiesc si insusi aceasta tara, dar cred ca cel mai tare mi-e frica ca nu te voi mai putea simti vreodata.

Imi adun undeva in piept toata amaraciunea, decizii, locuri, spatii…si tu…oare te-as mai putea cere inca o data, sa ma strangi intre brate ca pe un vlastar, tu un copac cu tulpina groasa cu scoarta brazdata de furtuni, zgariata de fiare salbatice si potolita de raze solare, si daca as avea curajul sa o fac, si sa te strig iarasi…ai mai veni sa mai fim noi?

 

 

Candva pe Ada-Kaleh

Am simtit intr-o seara o usoara unda orientala, pufaita printre obrajii ninsi cu migdale caprui.Gandul meu si-a gasit refugiul pe limbi de pamant in mijlocul Dunarii albastre.
Candva pe Ada -Kaleh am pasit, am alunecat usoara pe nisipul fin dintr-o barca, apele faceau valuri mici, framantandu-si idealurile in care se oglindea mareata cetate.
Parfumul nisipului cald si fierbinte sorbit de soarele cald se amesteca cu cel al apei, pietrele vinetii straluceau ca giuvaiere. Stradutele inguste erau culuare de matase, arborii rodnici isi aplecau frunzele intre genele vantului placut. Nu stiu ce te fascina mai mult…notiunea de paradis pierdut, fascinatia unei lumii cuceritor de exotica, oamenii si casutele pitoresti.
Am baut cafea fiarta pe nisip si mi-am lipit degetele de la gustul dulce al baclavalei turcesti, deasupra cerul albastru a capatat nuanta de piersica, apoi de petala de trandafir, barcile se leganau, cocosii cantau in timp ce clipele se amurgeau una pe alta imbratisand insula la sanul cerului.
Trupul insulei era mangaiat de apa batranului fluviu, trupul era o iubita prea frumoasa adorata de zei, de apa si de locuitori. In fiecare dimineata si seara atunci cand cerul isi revarsa sclipirea in apele limpezi, sufletul Danubiului regasea netezimea pielii cafenii a insulei, faceau dragoste intre coardele unui instrument muzical, in parfum de rodie coapta si rosie, in culoarea castanie a cafelei, in mireasma de tutun.
Pe acest trup datator de frumusete isi duceau viata neam de turci si alte natii, acolo se odihneau pasarile printre coroanele ce fosneau poeme nescrise de indragostiti, dar ascultate de cei care pot auzi glasul tainic al naturii.
Barcagii colindau apele, in timp ce seara se asternea ca o pulbere aurie peste insula, cafeaua clocotea intr-un ibric, trandafirii infloreau mult prea idilici poate, la fel ca si gandurile mele ce au scris aceste randuri.
Voi inchide ochii sa lipesc pe retina ochiului verdeata dini Ada-Kaleh, o iubita a fluviului, mangaiata de valurile sale cenusii, verzui sau albastre…senintatea unui loc astazi pierdut…si totusi eu simt cu certitudine ca odinioara am fost pe Ada-Kaleh.

Amintiri proaspete

Vin anumite clipe in viata cand chiar nu stii daca ce ti-ai dorit a fost bine sau rau, daca ce primesti in adancul fiintei tale iti incetineste viteza de reactie, sau te face sa uiti de tine, nu sunt fulgi de zapada pe verde de frunza, nu sunt nici cocori cu pene albe pe alei de parcuri…si toate acestea sunt imagini ce fug pe retina ochiului ce si-a proiectat stingher visele intr-un paradis nevazut de nimeni…de cat de suflet.

Pomii au adormit in amiaza calduta, petale albe fug si plang, cad si se ascund pe umerii ierbii surazand sub lacrima soarelui. Rostesc aievea vorbe, refren de cantec ce nu vrea sa plece din trupul sentimentului difuz, ochii cauta nemarginirea libertatii, poate ridicandu-se mari si cuceritori deasupra cladirilor uriase, imbratisand cu toata nadejdea cerul ce are aspect de rana rosie.
Taceri aspre se prind de radacini, scoarte de pom si seva, apa si nor, numai este astazi coplesitorul sentiment de lina bucurie.

Ma intrec pe drum alaturi de umbra, cine va ajunge prima? e legata de mine si eu de ea, vom ajunge amandoua pe aceleasi strazi cenusii pictate in aceste zile cu buline albe pierdute de pe ramuri, respirand in piept fermecatoarea clipa de atunci dizolvata astazi in pustietatea unui paraias ce si-a secat argintul…orice stea ce moare lasa dara de lumina, priveste-o pana se stinge si nu uita ca ultimul fir ce straluce ca o scanteie a tot ce a insemnat extazul pasiunii e cel mai important, nu pentru tine, poate nu ai sa-ti dai seama, dar fiindca e ultimul ajungi sa-l privesti mai intens mai deschis si mai nostalgic il vrei ascuns in privire pentru totdeauna, deschizandu-ti ochii pierzand gustul sarutului moale..si acceptand amintirea ca forma de resemnare proaspata inca.

Orasul s-a scurs azi peste mine, cladirile s-au topit si a ramas soarele dezvelit undeva intr-o rana de cer, s-au intors randunelele dansand iuti ca sageti, vii si pline de viata, eu si umbra mea le-am privit ascunzandu-le in retina, inchizand ochii si cotrobaind prin imensa desfasurare de emotii…pasii mei fugind, ai tai cautand…si gasind, mana mea pe inima ta, atingerea moale…nu a plecat, gustul ce il inghit imi ajunge in trup licoare sau medicament, aerul e uscat…ochii isi intind parca pleoapele tot mai mult, si randunelele zboara sus pe o mare fara nici un val, pana cand pleoapele se intredeschid adormite, ametind parca intregul decor din jur.

Si presarate flori fara petale in cutii de carton se zaresc in vitrine, am pornit mai departe…pana cand sufletul s-a desteptat, pana cand randunelele au disparut si am raspuns atunci ecoului meu ce iti cauta mana calda…strangand intre palme cu toata puterea atingerea amintirii proaspete.

Ceva atat de frumos

Ceva atat de frumos si toata lumea vrea sa opreasca. Ma intreb de ce oamenii se pun contra lucrurilor pe care pe altii ii face fericiti? Sa fi fost fericirea mea pentru o clipa si tot nu as fi regretat.

De ce fericirea mea este in ochii celorlalti o dovada de inconstienta, de nebunie, undeva intre granite, printre fasii de realitati si vise?

Nu imi pasa, dar ma doare, ma macina toti acei care ma vor un fluture intr-un insectar intepat cu un bold din al carui suflet numai curge sange, sub sticla transparenta insecta cu ochii mici de carbune si-a inghetat stralucirea, pentru o clipa sau poate pentru o viata depinde din ce unghi este privita de trecatori.

Ceva atat de frumos a fost si momentul in care ti-am strans chitara in brate, s-a intamplat aici in mijlocul camerei cu genunchii stransi, copila fiind imbracata in albastru.

Am mangaiat-o intre brate ca pe un copil, am inchis ochii apoi sa-i simt sufletul acolo in coarde fara a vedea, o ciupitura de deget si a scos un sunet ce a zburat pana la ceruri sa fi fost tipat de inger, de om sau zambet de femeie. Sa fi fost aprindere de chibrit, fosnet de aripa sau buze ce saruta ochi si frunti, sa fi fost margine de vis, sa fi fost mana ta strangandu-ma tare…sa fi fost nespus de cald si de devreme, vechi si nou, tacut si apasat, umed si uscat, sa fi fost…chemare.

A ramas o fotografie, eu cu o chitara in brate, eu lipindu-ma de lemnul lucios si deschis, alunecand parca toata printre coarde, ascultand, simtind, tresarind cu ochii mari ce si-au scurs umezi melancolia la colturi presarate cu nea in sfarsituri de martie cu pomi ninsi de frumusete.

 

Si s-a nascut zambetul si lumina, printre degetele mele ce atingeau ce atingeai tu cantand pe o scena departe, atingea un Univers, o alta lume, atingea o dorinta si o naluca sclipitoare, atingea o bucatica de viata, atingea tot ce a fost intre noi.

Si oamenii condamna totul, sfasindu-mi visele, rupandu-mi acele clipe cand am fost fericta, ei nici nu au inteles de ce micuta fata cu chitara in mana era fericita…afara un fluture zbura printre arborii proaspeti, si oamenii i-au strivit fericirea, l-au vrut pentru ei, intr-un insectar, nu imi striviti fericirea, de ce nu stim decat sa strivim ceva atat de frumos? Poate de asta ramanem singuri si tristi…

 

 

 

 

 

22…

Am implinit astazi 22 de ani.
Iubesc primavara, poate din cauza ca semnul meu zodiacal sta sub constelatia inceputului, al fortei creatoare, a exploziei solare.
Am implinit astazi 22 de ani…e o zi limpede si calma, fereastra m-a pictat dimineata intre cei cativa nori purtati pe ceruri, si mai tarziu caldura s-a strecurat printre perdeaua de dantela.
Ma simt nefiresc de copila si in acelasi timp mult mai matura,  mi-am spalat chipul cu o apa calduta, zambind intr-o oglinda  si am lasat pleoapa ochiului drept sa coboare, genele negre umbrindu-mi obrazul strabatut de o pulbere de lumina  apoi l-am deschis fara sa ma tem de ferestre, de drumuri de atingeri si de dorinte si chiar de oameni, asa cum era firesc sa gust sa iau in palme lumea la cei 22 de ani.

Noapte…buna

In aceasta seara as dori sa fie totul de dimensiunile unui ou faberge. Lacuite cu stropi de roua suprafetele podelelor castanii adapostesc privirea ta ingandurata. Se cioplesc in pereti sculpturi cu chip de ingeri framantati de dorinta de a deveni oameni.
Arcuri fara sageti, buze fara soare, lacrimi fara cer, maini fara atingeri, taina fara intrebare.
Micuta ta mana se prabuseste prin aer si taie aerul in doua ca o corabie pe spuma apelor arctice…sa desenam incuietoarea usei din lemn de mahon, sa azvarlim cheia in stele inca inmugurite si sa lasam pleoapele prada somnului dulceag , rapindu-ne respiratia o data cu gandul…camera curge, farama din bec ingheata bobita de palida lumina, linistea se degaja ca un munte inclestat de rasina bradului…si sufletul se odihneste intr-o floare de lotus alba…pe margini de apa…noapte buna

Untr-un montagne russe

Viata mea pana in prezent mereu a fost la extreme: un montagne russe nebun ce te duce pana in cer apoi pe pamant.
Viteza emotilor, a reactilor, a clipelor ce se strecoara prin limbi de nisip miscatoare.
Nimic mai mult, nimic mai putin.
Pentru fiecare clipa cand am fost fericita a urmat prapastia, haul, abisul, prabusirea, pentru fiecare zambet inundat in culoarea primavaratica si dulce am primit in schimb zgomotul infundat in timpanele mele…plansetul unui copil la geamurile unor cladiri cu ochiuri sparte de sticla apuse in aerul unor secole tarzii.
Si poate de fiecare data cand m-am azvarlit fara a vedea, fara a asculta in bratele fermecatoare ale unei clipe de fericire…m-am temut sa o gust prea mult ca pe un fruct delicios gustat in bucati mici, m-am temut deoarece nu va dura mult, nimic, nici mangaiera ta pe frunte, nici murmurul apei, nici lumina.
Da, am fost fericita in cateva ore cum nimeni nu a fost poate intr-o viata, dar fericirea impinsa la extrem,acest montagne russe ce se opreste in varf are un mecanism desigur ciudat si potrivnic…te lasa sa cuprinzi cu sufletul plin cele mai profunde simtiri, doar pentru a te cobora si atunci tipi, iti apropii mainile de ochi ti-e rau, de ce ti-ar fi?
Tu te-ai urcat in montagne russe, tu ai fost in varf…si ar trebui sa accepti riscul, sa iti invingi frica, si sa astepti linistit urmatorul avant, da imi dau seama ca ceea ce spun nu corespunde cu realitatea, oricum macar sa traiesti senzatia de adrenalina in sange.
Dar nu, la mine, un montagne russe se opreste intotdeauna in varf, aproape de soare, mult prea aproape, si apoi in caderea sa lesin in bratele destinului, mai slaba decat un pui de pasare ce a deschis pentru prima oara ciocul pentru a fi hranit cu multa iubire..
Pentru fiecare clipa cand am trait in ochii aschia unei raze ce infiora in palpaitul ei fericirea, am gustat lacrimi amare topite parca in baloane de sapun pe ai mei obraji albi.
Ce as mai putea cere? Viata mea, drumurile, nebuniile, inocenta, abrupturile, balanta fragila a unui echilibru…uneori nu mai pot birui singura…as vrea ca macar o data sa nu mi se mai faca rau cand un montagne russe coboara din varf, sa admir peisajul si sa tip de emotie, dar din nefericire ma sperii si plang, viata nu m-a hranit poate indeajuns cu sentimentul de caldura, iar nesiguranta in care ma pierd zi de zi, nu imi daruieste decat un vag sentiment al insecuritatii, de asta ma sperii si fug, poate nici nu ma voi mai urca in montagne russe , in varf rad nebuneste caldura, iar la intoarcere imi acopar ochii si plang mizerabila nefericire, extreme, suflet de copil ce creste in femeie, delicatete si profunzime, vis inca neatins de realitatea mizera si frica imensa ca dupa fiecare fericire va urma durerea…

8…

Sambata dimineata: somn, ploaie, verde, inca putina leneveala, chiar ma gandeam ce sa mai scriu, avand in vedere faptul ca am inceput deja munca pentru licenta, imi ocupa marea majoritate a timpului, astfel incat simt ca am neglijat vechile mele scrieri, plus alte idei noi ce nu au fost asternute pe hartie.
Asadar in aceasta dimineata, desi ceasul meu e 12 (already?) ce sa mai scriu?…am primit o leapsa de la Gia (8 lucruri la care ma gandesc acum), astfel imi amintesc ca am uitat candva de leapsa primita de la Oana (sper sa ma scuzi, stii cat sunt de zapacita), asadar nu ma mai lungesc, sa vedem ce imi trece prin minte acum:

1. Am ascultat ploaia de dimineata cum dansa cu delicatete pe florile albe ale ciresului, petale albe au cazut pe pamant, e deja primavara, cuprinsa de doruri am si uitat
2. Mi-e dor de un ceai de tei cu multa miere, parfumat sa il tin intre maini si sa imi incalzeasca degetele stropite de culoare.
3. In curand voi iesi pe usa, bagajul, trenul, biletul, actele, legitimatia, deja zaresc linia campului, orizontul, acolo unde cerul si pamantul se saruta azi cu…ploaie
4. Ma gandesc la parfumul mainilor tale descoperindu-mi chipul, imi amintesc? nu, traiesc in prezent, traim iarasi…am zambit de atata nelinistita caldura
5. Am lasat o carte necitita pe noptiera, numai am timp sa citesc! Ceea ce ma intristeaza, licenta bate la usa, si imi lipsesc cartile mele, unde gaseam fragmente ce ma entuziasmau ca un copil ce gusta cirese rosii pentru intaia oara.
6. Apropo de cirese…imi zburda gandul la tine, iarasi zambet, zambet, gata ma uit la ceas inca o ora si plec.
7. Ar trebui sa pictez, mi-e atat de dor de culoare, si iarasi urmeaza fraza: nu am timp…numai am timp stau cu noptile si scriu proiectul pentru universitate.
8. Piata cu porumbei, fantana arteziana, culoare, freamat, murmur, oglinda, bucurie…asta am simtit pentru cateva secunde cu ochii inchisi…

1, 2…3

 

1, 2, 3…si ochii se deschid rotunzi si sclipitori, buzele se indoaie parca si fac gropite in obraji se naste un zambet cald si duios.

Fara a avea un motiv anume, amintindu-si doar de cerul ce si-a cules visele ca pe niste boabe de struguri, am dansat nevazuta de lume, ai tras cu coltul ochiului, nu trebuia, dar strengar ca intotdeauna nu te-ai putut abtine.

Merele au cazut din palme, porumbeii au zburat pe acoperisul inalt al blocului de langa pasajul Revolutiei, si pe retina imagina ta se oglindea fara nici o frica. Am ras copilaria, am tinut de mana bucuria, am gustata nebunia, si numaram 1, 2, 3…spre tine alergam prin ungherele primaverii, aerul inalta trupul cuprins de miresme , sufletul purtat in departari alerga rostogolindu-se pe iarba.

Minune vie

 

Ai grija ce iti doresti, pentru ca s-ar putea implini.

Nu am crezut niciodata in aceasta fraza pana cand s-a intamplat.
Si e atat de adevarat ca atunci cand iti doresti ceva din adancul sufletului tot Universul contribuie la indeplinirea dorintei tale. Probabil ca sufletul meu a trecut prin apa si foc chin si moarte renviere, a erupt din trup si a fugit descult sa te gaseasca pe tine acolo departe.
Iar Dumnezeu mi-a aratat obrazul carunt al unui nor de zapada ce a cernut mucuri de lumina, am taiat tot si pasii mei ca sa o iau de la capat si dorinta mea s-a implinit…pentru ca a a gasit energia creatoare a unei mari fericiri.
Am trait intr-un vis ce si-a zburatacit aripile moi intr-o realitate, iar pentru cateva secunde ce au avut bunavointa de a se prelungi in ore am fost de-a dreptul fericita.
Am trait acolo pierduta si regasita in umbra genelor tale negre, libera sa privesc oceanul de emotii ce se asezau intre noi precum straturi de miresme tomnatice, acum stiu ca fiecare pas pe care l-am facut m-a adus mai aproape de tine si cu siguranta ca mai pastrezi in piept bataia mea de inima…a unui copil ce a fugit pe un pod primavara, avea ochii in lacrimi de bucurie, soarele lucea in ochii tai, lucea in ochii mei, si tresarea setea unui dor intre venele noastre, aproape si inlantuirea devenea vis. Si fiecare ruga ce se termina in durere a fost ascultata, ani, luni, dimineti, ceasuri, ore, clipe amare, am primit ce-am dorit…si totusi nu ma mai pot opri la timp…as vrea sa te port in palme in fiecare dimineata cand fereastra scapara curgand rauri de minune.
Ai grija ce iti doresti, pentru ca s-ar putea implini…

Mi-am dorit prea mult…si energia mea a intalnit Universul, fetita ce ai tinut-o in brate a respirat lumina, multumindu-i lui Dumnezeu ca pentru cateva clipe a fost atat de fericita…